Lucrul cel mai interesant în campania pentru București e candidatura unei franțuzoaice, Clotilde Armand, la primăria Sectorului 1. E pentru prima dată când un cetățean al altui stat profită de reglementările europene pentru a candida la o funcție publică în România, dar cu adevărat remarcabil este altceva. Într-o campanie decepționantă din atâtea motive, Clotilde Armand manifestă atât de mult entuziasm și bună dispoziție, încât ai crede că politica și, în general, acțiunea socială sunt o sărbătoare. Pentru noi, românii, politica a fost cel mai adesea o carieră, o formă de parvenire, o imunitate, o povară, o ultimă soluție, dar niciodată o bucurie. În sinea lor, românii par să disprețuiască politica și nici intelectualii nu par mai atașați, dacă e să judecăm după declarațiile acelora care au părăsit între timp politica sau care au luat o vacanță. Cu toții au avut numai judecăți negative: fie că s-au sacrificat, că puteau face ceva mai bun (să scrie, de pildă, o carte), fie că s-au falsificat pe ei înșiși, că și-au pierdut autenticitatea, declarându-se fericiți să s-au trezit, în fine, ca dintr-un vis urât. Cu siguranță că peste tot în lume există un așa-numit dezgust față de politică (poate ca expresie a unei oboseli a sistemului reprezentativ), dar noi vorbim acum de un soi de dezgust apriori și nu de o decepție târzie ca în vechile democrații liberale, acolo unde apelurile la participare și democrație directă sunt tot mai insistente. De fapt dezgustul e forma cea mai generală în care se vorbește despre politică în limba română și nimeni nu scapă de el, ca de o fatalitate.

Dar revenind la campanie, ea ne oferă surpriza unei candidate ieșite din comun nu atât prin ce spune cât prin jubilația cu care își asumă candidatura. Prin contrast cu Clotilde Armand, toți ceilalți, candidații ”normali”, afișează ambiție și energie, dar par cu toții, în cele din urmă, puțin mohorâți și copleșiți de o apăsare nevăzută. Bucuria nu se poate falsifica și este vădit că Clotilde Armand face ce îi place și că pune mare preț pe ce face. Contrastul este cu atât mai vizibil cu cât Nicușor Dan, liderul echipei ”civice”, nu poate nici el să învingă impresia că politica este pentru el un destin apăsător. De ani de zile se luptă obsesiv cu primăriile din București, cu o perseverență care nu suscită atât admirație cât, mai curând, nedumerire prin disproporția dintre efort și rezultat.

Nu vom analiza ce spune Clotilde Armand pentru că nu e nimic nou. Excepție face o remarcă care nu e nici ea nouă, dar care-i pune și mai bine în evidență entuziasmul implicării. Întrebată (de Clarice Dinu de la "Gândul") ce nu îi place la români, ea a răspuns: ”Resemnarea! Trebuie să se implice, se pot schimba lucrurile!”.

La drept vorbind, nu știm dacă e vorba de resemnare sau mai curând de o lipsă de vocație politică. Resemnați românii nu par cu adevărat, căci nu s-ar plânge atât de mult și nici nu ar emigra în număr atât de mare, dar ceva îi împiedică totuși să iasă din cercul vicios în care se găsesc. Cu entuziasmul ei, candidata Clotilde Armand ne dă, în orice caz, de gândit.