Înaintea campaniei pentru alegerile locale din 27 septembrie a început migrația primarilor, în special ai PSD către actuala putere. Navetismul aleșilor locali își are tradiția în guvernarea PSD din 2000-2004, cînd guvernul era condus de Adrian Năstase. În urma unei Ordonanțe de Urgență, primarilor li s-a dat libertatea de a trece de la un partid la altul, fără a-și pierde mandatul. Un sfert din primarii opoziției au sărit în barca puterii, în special pentru obținerea preferențială de bani publici. Ce nu poate face un primar cu banii de la guvern! Poate asfalta drumuri, poate renova școli, poate construi te miri ce. Lucruri absolut lăudabile, se poate spune. Dar să nu uităm că fiecare lucrare edilitară este licitată sau încredințată unor firme de casă care includ și șpaga în costul lucrării.

A doua migrație de proporții a primarilor la borcanul cu miere al puterii a fost în 2014, în timpul guvernului Ponta, tot în urma unei Ordonanțe de Urgență. Atunci, 350 de primari ai Alianței de Centru Dreapta au trecut la PSD. Doar cîteva exemple: În Bistrița Năsăud, din 22 de primari ai ACD, 20 au migrat la PSD. Maramureșul a rămas doar cu cîțiva primari ai opoziției. Zeci de primari din județele roșii Teleorman, Argeș, Buzău și-au schimbat carnetele de partid. Și lista poate continua. De remarcat că în Sibiu nici un primar nu și-a părăsit postul.

Acum s-a întors roata. Înaintea începerii campaniei pentru locale, prin negocieri și promisiuni PNL a reușit să atragă de la PSD o serie de primari care știu bine de unde pleacă: de la un partid slăbit cum nu a fost niciodată, buimac, împărțit în mai multe grupuscule. Același joc politic fără mamă, fără tată. Doar actorii și-au schimbat rolurile între ei.

Anomalii doctrinare

E o tradiție ca românii să nu voteze ideologii și programe electorale, ci persoane. De altfel, stînga și dreapta sînt structuri politice amorfe, care nu au reușit în trei decenii să-și decanteze identitatea. Tocmai de aceea dictonul „nu știe stînga ce face dreapta“ este asimilat drept contrariul său, anume stînga știe ce face dreapta și viceversa. Năravul transpartinic se simte ca peștele în apă.

Este, aparent, o anomalie ca o serie de intelectuali cu convingeri de stînga, și nu puțini, să nu voteze PSD, în care nu se regăsesc, ci grupări liberale în care, de asemenea, nu se simt ca la ei acasă. Comparația cu alegerile prezidențiale din 2000, cînd în al doilea tur de scrutin rămăseseră Iliescu și C.V. Tudor, cred că stă-n picioare. Atunci, din teama de a nu ajunge președinte apostolul demagog al „României Mari“, sute de mii de români, poate milioane, l-au votat împotriva voinței lor pe Ion Iliescu.

O anomalie pe scena politică este și conservatorismul, proprietatea lui Dan Voiculescu, ce nu are nimic de-a face cu tradiția și continuitatea, cu comunitarismul voluntar, cu diversitatea punctelor de vedere despre un subiect sau altul. Este adevărat, Partidul Puterii Umaniste e unul de buzunar, dar stăpînul Antenei3 se cheamă că e om politic. Recent, mai mulți parlamentari au sprintat în tabăra celui care otrăvește milioanele de români prin trustul său de presă.

Autismul transpartinic

Politicienii noștri sunt de fapt apolitici. Mai ales în provincie, adversarii politici declarați și cu acte în regulă de la partid se înțeleg de minune. Afacerile oneroase nu au culoare politică și nici convulsii doctrinare. De la vîrful piramidei pînă la bază, politicieni de toate culorile fac jocul de glezne aducător de profit ilicit. Mai dificil este, în unele cazuri, de împărțit prada. Mai apar denunțuri, șantaje, dar în cele mai multe cazuri conviețuirea transpartinică funcționează.

România se află, atît în ceea ce privește politicienii, cît și, în bună parte, donatorii de voturi, într-un autism funciar. Cum să dai crezare botezatului PSD ca fiind un partid social democrat cînd, în primii anii ai domniei lui Iliescu, puterea pe care o avea în mînă a refuzat retrocedarea caselor, terenurilor și pădurilor foștilor proprietari? De cealaltă parte, în trei decenii dreapta a fost incapabilă să se unifice într-un singur partid puternic, existînd mereu facțiuni divergente, neascultătoare. Tot ceea ce s-a declamat de-a lungul vremii și într-o tabără și în cealaltă ca fiind reforme ale partidelor nu s-a materializat decît în schimbarea conducerii, în genere la presiunea baronilor din teritoriu.

Electoratul de stînga și cel de dreapta este și el în mare parte unul convențional, ușor de manipulat. Cine, dintr-un sat uitat de lume, stăpînește alfabetul doctrinelor? În raport cu clasa politică, prostia populației nu se plătește, ci este încurajată. Nu avem patul germinativ din care să se decanteze curente politice europene, curente care ar trebui să se nască din capilarele societății. Ne întoarcem, din nou și din nou, la lipsa spiritului comunitar, la individualismul retrograd și gălăgios, la lipsa de educație, inclusiv de educație politică.