România a asistat, deloc impasibilă, de mai bine de un an de când a început agresiunea rusă, la traumele atâtor ucraineni. Mai ales în primele săptămâni, până când o parte din populația Ucrainei s-a obișnuit să trăiască cu spaima continuă a războiului, valuri de oameni speriați de ce se întâmplă cu țara lor au căutat liniște și siguranță în bună măsură în învecinata Românie. Și le-au primit.

În primele 12 luni de război au părăsit Ucraina peste opt milioane de persoane. Doar spre România au trecut granița peste trei milioane și jumătate de ucraineni. Nu toți au rămas aici. Între cei care au ales să se stabilească aici, aproape 50.000 sunt copii, plecați de acasă de cele mai multe ori în compania mamelor sau bunicelor, cu puține lucruri câte au avut loc într-un troler, eventual cu un animăluț de companie.

Un număr imens și probabil incomplet cunoscut de copii sunt refugiați interni în Ucraina. Nu doar ca urmare a agresiunii începute anul trecut. Mulți au plecat din regiunile Donbas, Luhansk și Crimeea încă din 2014, anul în care a început războiul de ocupație rusesc.

Sunt copii care se nasc în vremuri de război, alții ale căror vieți se schimbă radical când nu mai este pace, la fel cum, din nefericire, unii sfârșesc victime ale războaielor. Se întâmplă, în zilele noastre, în Ucraina, unde unul dintre dosarele pe care comunitatea internațională caută să le limpezească se referă la copii dispăruți în timpul agresiunii trupelor Kremlinuluiasupra populației civile din teritoriile ocupate de armata rusă. Un raport coordonat de reprezentantul Consiliului Europei pentru Drepturile Omului, Dunja Mijatović, a atras atenția asupra situațiilor în care se află copiii ucraineni: în afara sutelor răniți sau chiar uciși în schimburile armate, mii nu au acces la servicii medicale sau de educație și sunt separați de familiile lor.

Testamentul „copiilor războiului”

Între anii 1992 și 1995, în Bosnia și Herțegovina, în timpul războiului pentru independența fostei republici iugoslave, prinși între liniile inamice au murit, conform estimărilor, până la 11.000 de copii. La Sarajevo, unde cifrele oficiale vorbesc despre un bilanț incomplet de 1601 victime minore ale războiului, primele gloanțe s-au tras în aprilie 1992. Tot atunci se nășteau și primii „copii ai războiului”. Unii au venit pe lume pentru că mai nimeni nu a crezut că va fi război, populația și-a văzut liniștită de viață până a înțeles că s-a înșelat. Alții pentru că, în dosul grozăviilor, cei asediați își legau speranțele de ceva, eventual de o nouă viață. Au fost și cazuri triste, de copii născuți în urma violurilor și sunt numeroase crime de război care încă își mai așteaptă pedepsele.

Jasminko Halilović este unul dintre acești copii ai războiului din Bosnia. Avea patru ani când pacea „și copilăria mea” au fost ucise, în orașul lui. „Eu sunt însumi parte a acestei generații, așa că am simțit nevoia să documentez experiențele trăite de generația mea, să fac un fel de testament al nostru”, povestește Jasminko, aflat la București în calitate de director fondator al Muzeului Copilăriei în Vreme de Război din Sarajevo, pentru o expoziție temporară deschisă timp de o lună, până pe 12 iunie 2023, la Muzeul Național al Țăranului Român.

Dragoș Neamu, coordonatorul Rețelei Muzeelor și al acțiunii anuale Noaptea Muzeelor, a văzut în Bosnia colecția originală de lucruri donate de copii care au trăit traumele războaielor încă de la deschiderea ei, în 2017. De atunci și-a propus să o aducă și la București iar acest lucru a fost acum posibil ca urmare a internaționalizării proiectului și mulțumită unei echipe de colaboratori, inclusiv ucraineni, care a dezvoltat conceptul lansat de Jasminko Halilović.

De fapt, povestește Jasminko, într-o discuție cu DW, „nu aveam de gând să creez un muzeu. Am vrut să scriu o carte despre copiii afectați de războiul din Bosnia. În acea carte am strâns amintiri de la circa 1000 de oameni, povești scurte spuse de ei. Acesta a fost începutul comunicării cu acești oameni. Am observat că unii își leagă amintirile de niște obiecte fizice, de obiecte personale, și așa a luat naștere ideea muzeului”. Fiecare obiect expus vine cu propria poveste, așa cum au știut copiii să o spună - sincer, fără ifose, needitat.

„Poate avea efect de vindecare”

La Sarajevo funcționează mai multe muzee dedicate celor 1425 de zile în care capitala bosniacă a fost sub asediu. Între ele, unul este o acuzație la adresa genocidului comis în acei ani de război în țara dintre munții Balcani. Un altul redă viața de zi cu zi în timpul asediului. Lângă aeroport există muzeul „tunelului speranței”, un canal subteran săpat de localnici pentru a-și putea aproviziona orașul izolat de lume pe sub pista bazei aeriene folosită de NATO.

Muzeul început de Jasminko, și pentru care acum lucrează o întreagă echipă, a adus la Sala Noua Galerie a MȚR din București o șapcă găurită care a salvat o viață în urma exploziei a două grenade în preajma unui grup de copii; o surpriză dintr-un ou de ciocolată primit într-un pachet de ajutoare de o fetiță aflată într-o tabără de refugiați; Spirituša, lampa cu petrol lângă care s-au derulat trei ani la rând serile familiei copilului Boris.

Să abordezi oameni care au trăit un război este un exercițiu de comunicare extrem de delicat.

„E important să fii atent cum vorbești cu acești oameni, să o faci respectând reguli etice și de siguranță. Să nu le reactivezi traumele, ci să-i încurajezi, să le oferi puterea și posibilitatea de a-și spune povestea. Poate chiar avea un efect de vindecare pentru unii”, explică Jasminko. „Eu am făcut-o pentru carte: am început să discut cu prietenii mei, apoi cu prietenii prietenilor. Când am început era un proiect foarte mic și mă ocupam singur de el. Am început să adun amintiri online prin intermediul unui site, care a fost promovat pe rețelele de socializare. Așa a început să se răspândească vestea despre muzeu”, povestește tânărul care, din experiența acumulată în acești ani, a ajuns să își pregătească o teză de doctorat în administrarea de muzee.

„Când ești refugiat, deja ai pierdut aproape tot”

Între timp, pentru că omenirea continuă să se războiască și în secolul 21, o echipă întreagă se ocupă de preluat mesajele transmise de copii din zone de război. La MȚR, în București, sunt expuse un glob de sticlă pe care un băiat din Siria l-a primit de la un frate mai mare când a plecat de acasă într-o tabără de refugiați, un lănțișor cu o cruciuliță care îi amintește unui adolescent din Eritreea de prietenii cu care se întâlnea acasă în fiecare seară la ora 7, desenul bărcii în care Mia din Yemen a traversat înspăimântată Mediterana pentru a ajunge în Grecia, cățelușul de pluș care a schimbat traiectoria unui glonț și i-a salvat viața lui Dimitri din Ucraina. Sau carnețelul cu însemnări al unui alt băiețel, tot din Ucraina, care, din nefericire, nu a avut nici un cățeluș de pluș care să-l salveze.

Sunt unele obiecte colecționate, începând din 2018, de la copii care au trăit agresiunea rusă încă din 2014, în estul Ucrainei, dar și altele primite între timp, povestește directoarea filialei ucrainene a Muzeului Copilăriei în Vreme de Război, Svitlana Osipchuk. „Svitlana. Cu i”, atrage ea atenția. Inițial, echipa de la Kiev își propusese să plimbe prin interiorul Ucrainei mesajele copiilor din estul ocupat de ruși. „Scopul nostru a fost să oferim comunităților locale un mijloc de a înțelege prin ce trec conaționalii noștri din est și copiii de acolo. Acum ne adresăm și oamenilor din străinătate. Desigur, este complicat, pentru că ei nu știu ce este războiul, dar poate expoziția, care include mărturii din diverse părți ale lumii, le va oferi un pic de înțelegere și îi va învăța să își deschidă inima spre cei care trec prin așa ceva”, punctează directoarea echipei ucrainene, care a explicat, pentru DW, cum ajung donațiile copiilor la acest proiect: „Când ești refugiat, deja ai pierdut aproape tot. Te atașezi de câteva lucruri pe care le porți cu tine, pe care le-ai luat pentru că îți erau foarte dragi. Dar, le spunem, când va veni vremea să te desparți de ele, dă-ni-le nouă, ca să putem povesti altor copii despre ce se întâmplă”.

Povești culese în România

Valul de refugiați din România a deschis o nouă perspectivă proiectului, spune Svitlana: „Am inclus experiența deosebită a ucrainenilor care s-au așezat în România. A fost o inițiativă foarte frumoasă din partea organizațiilor locale, inclusiv Seneca AntiCafe. Știau că vom avea expoziția în câteva luni și ne-au sugerat ca un cercetător al nostru să vină la București și să discute cu comunitatea ucraineană. Am colectat astfel 12 interviuri noi. Printre aceste 12 interviuri au fost câteva povești grele, dar și inspiratoare. Nu toate au fost traumatizante pentru ei, dar în orice caz dificile, pentru că nici un copil nu ar trebui să învețe să trăiască experiențe precum războiul. Dar, de asemenea, cred că poate fi foarte inspirant, deoarece copiii sunt foarte rezistenți și le place să depășească și să găsească modalități de a face față experiențelor. Pot face artă. Învață repede lucruri noi. În România, de exemplu, mulți dintre ei învață o limbă nouă, merg la școală locală. Copiii ne dau un bun exemplu pentru a nu renunța, în situația aceasta dificilă”, punctează Svitlana.

Seneca AntiCafe este o librărie din București și un spațiu de lucru sau evenimente, un concept inedit de zonă de socializare, chiar în apropierea Muzeului Țăranului Român. Face parte dintr-un proiect mai larg, Asociația SNK, inițiat de Anastasia Staicu, o rusoaică stabilită de ani buni în România și care „a plecat pentru trei zile în vama Siret să-i ajute pe refugiații ucraineni și nu a mai revenit timp de o lună”, povestește pentru DW colega ei Ștefania Oprina. „Ne-a lăsat pe noi baltă cu toate proiectele în Seneca și a stat acolo cu Protecția Copilului. Anastasia are, din 24 februarie 2022, un fel de viață dublă și ajută în toate direcțiile”.

Între aceste inițiative se numără cursurile de limbă română pe care asociația le organizează începând din vara trecută. „Sâmbăta le punem la dispoziție amfiteatrul, se întâlnesc aici și fac conversație în limba română. Din când în când, părinții au nevoie de un pic de liniște pentru a vorbi lucruri serioase, lucruri pe care se feresc să le pronunțe în fața copiilor, cuvinte - să le zicem așa - interzise, cum sunt război sau moarte, sau, pur și simplu, să se plângă; ne transmit asta și noi organizăm programe pentru copii. Așa că avem deja un număr impresionant de ucraineni în jur și am putut intermedia contactul între ei și Muzeul Copilăriei în Vreme de Război”.

Un muzeu dintr-o țară prea aproape, dar atât de departe

Deși foarte apropiată, atât fizic, cât și cultural, Bosnia și Herțegovina pare un capăt îndepărtat de lume, dinspre care impresia este că vin doar vești despre conflicte. „Uneori se spune că Istanbul este orașul dintre est și vest, dar acest lucru nu este adevărat. Istanbulul este în est, dar Sarajevo este într-adevăr între Orient și Occident”, spune directorul muzeului din capitala bosniacă. „Dacă îți place istoria, există multă istorie, uneori chiar prea multă, în Bosnia. Dar și dacă îți place mâncarea bună, dacă îți place vinul sofisticat, dacă îți place să întâlnești oameni drăguți sau o scenă artistică vibrantă - cred că toată lumea poate găsi un motiv să viziteze Bosnia”.

Ales recent unul dintre tinerii lideri europeni, Jasminko vrea să fie optimist în privința Bosniei sale. „Ca și alte țări, avem corupție, nepotism și nedreptate. Și cred că în România știți câte ceva despre asta. Dar noi suntem o nouă generație, care încearcă să depășească această fază. Este o luptă pe termen lung, o provocare pe termen lung. Există o fereastră de oportunitate, o mică șansă, acum, să reușim să construim o țară europeană modernă. Nu este la fel în toate părțile țării. Cele mai multe speranțe le puteți găsi în Sarajevo. Întotdeauna marile orașe sunt cele mai progresiste, sunt cele care inspiră schimbarea. Așa că sper că, dacă putem crea un mediu sănătos în Sarajevo și dacă putem arăta oamenilor din restul țării că o viață mai bună este posibilă, cu mai multe oportunități pentru toată lumea, restul țării ne va urma. Uneori este dificil, într-o societate post-conflict, să te concentrezi pe lucruri bune și pozitive iar politicienii folosesc acest lucru pentru a dezbina oamenii”.