Căpitanul-avocat descrie neplăcerile vieții de ofițer și apoi de prizonier, vorbește mereu despre lipsurile de care suferă, despre igiena precară, despre mâncarea puțină și slabă caloric, dar mai ales despre dorul său sfâșietor de soția lui Zaharula, pe jumătate grecoaică, căreia îi spune Zaha, și de fetele lui mici, Lila născută în 1913 și Nika în 1916. Jurnalul împreună cu o serie de fotografii-document au fost publicate de nepotul căpitanului, istoricul Adrian-Silvan Ionescu, care s-a ocupat de îngrijirea întregului volum: Constantin Ionescu, Prizonier în Germania. Însemnările unui căpitan de artilerie 1916-1917, Humanitas, București, 2021

La începutul însemnărilor sale, căpitanul Ionescu pune toate amănuntele pe masă și chiar schițează satul Cioranii de Sus unde el și camarazii lui au căzut în cursa germanilor:

„Ajungând la comandant, maiorul bavarez, comandantul escadronului de ulani, m-a  întrebat pe nemțește ce grad am eu, și i-am răspuns că sunt Hauptman și că plutonierul e unterofițir; atunci pe mine m-a băgat într-o cameră a lor unde mai era un sublocotenent de infanterie și pe plutonier l-a trimis afară. Se făcuse târziu, mi-a pus fel de fel de chestiuni, dacă am telefon, telemetru etc., m-a întrebat dacă am mâncat  - eu de unde să fi mâncat; m-a pus cu ei la masă și am mâncat cu toții dintr-un lighean, ciorbă de carne cu fasole și verdețuri, apoi mi-au dat cafea fără zahăr, că așa beau și ei, și o țigară.”

Până să fie trimis în Germania, căpitanul Ionescu a stat împreună cu alți prizonieri români la Slatina, acolo este vizitat de soția lui și este lăsat să plece împreună cu ea și să-și petreacă o după-amiază la Hotelul Regal. O santinelă îl supraveghea, totuși, să nu fugă. 

La scurtă vreme, pe 20 februarie 1917, prizonierii din lotul căpitanului Ionescu sunt urcați în tren și vreme de opt zile parcurg traseul: Turnu Roșu-Sibiu-Budapesta-Oppeln-Breslau-Posen-Stettin până la Stralsund, de unde sunt mutați cu feribotul în lagărul de pe insula Dänholm, aflată pe coasta germană a Mării Baltice. Aici stă în carantină 20 de zile, primește lucruri curate, îi sunt dezinfectate bagajale și este vaccinat împotriva tifosului și holerei. 

Din prefața volumului aflăm că detaliile amănunțite ale vieții sale cotidiene de lagăr sunt scrise mărunt cu creionul într-un blocnotes cumpărat în Germania. Căpitanul Ionescu începe să-și scrie memoriile pentru a-și umple timpul, atunci când nu mergea la pescuit: „văzând pe ruși că prind în mare pește mic și foarte gustos, m-am decis să-mi cumpăr o undiță și să vânez pește pentru a-mi îmbunătăți hrana”.

Programul în lagărul de la Dänholm începea la ora 7, „cafeaua se lua la 8, apoi plimbarea prin cantinele din lagăr, să privești obiectele aduse din oraș spre vânzare, de toate afară de mâncare – ce vrei, cuțite, bricege, geamantane etc; după ce ne cumpăram câte ceva și pâine, unii învățau nemțește, englezește etc, alții citeau, eu scriam, undeva la căldură, căci numai în cantine se făcea focul; la 12 mergeam la masă, unde ni se servea supă cu zarzavat, sau cu mălai, și cea mai bună cu linte sălbatică, apoi gemuze făcut din sfecle de vite și cartofi invizibili, câteodată acest gemuze și cu bucățele de carne, altădată pește de mare foarte grețos, vreo budincă de sfeclă și mălai, și numai când aveam o dată pe săptămână un hering și o chiftea de carne cu sos și cartofi, atunci era bine. Vin, ce să bei vin!, era 1 marcă un păhăruț, era bere cu 30 feningi paharul, dar se serveau numai la ora 6 pm, și într-o jumătate de oră nu mai era”.

În timpul Primului Război Mondial, convențiile internaționale le dădeau ofițerilor prizonieri anumite privilegii, de pildă, nu trebuiau să presteze munci, ca soldații de rând, aveau camere mai bune și posibilitatea să-și cumpere mâncare dacă aveau suficienți bani.

Căpitanul Ionescu vorbește și despre vizita pe care a făcut-o colonelul Alexandru Sturza în lagărul de pe insula Dänholm pentru a-i ajuta pe ofițerii români să se întoarcă mai grabnic acasă. Alexandru Sturza era fiul lui Dimitrie Sturza, de patru ori premier între 1895 – 1909. Colonelul fusese comandant al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie înainte de începerea războiului și apoi comandant de regiment și de divizie, dar a dezertat la începutul lunii februarie 1917, fiind convins că alianța cu Rusia va face din România un soi de vasal al Moscovei.

Nu toți ofițerii români deținuți pe insula Dänholm au fost, însă, de acord să primească sprijinul colonelului dezertor, din cei 360 aflați acolo, 60 au refuzat. Cei care au acceptat au fost mutați destul de repede la Krefeld, nu departe de Düsseldorf, unde era un fel de lagăr „de favoare”: cazarea e descrisă ca fiind mult mai bună, camerele sunt pentru două persoane, au parchet și tapet, dar mâncarea pare la fel de proastă, iar căpitanul se plânge că a slăbit 15 kilograme.

După șapte luni la Krefeld, ofițerilor li s-a dat voie, sub supraveghere, să viziteze apropierile, dar căpitanul Ionescu nu mai avea răbdare și s-a hotărât să nu mai scrie nimic, explicând tot ceea ce trăia în acel moment cu simplitate, discreție și duioșie: „Nu doresc nimic…nimic… decât să fiu acasă, la căsuța mea frumoasă, lângă Zaha mea adorată și fetițele dulci; să mă scol dimineața, să mă duc în grădinița mea, soarele să mă bată pe umeri, nările să mi se umfle sub influența aerului curat al dimineții înrourate, cu inima plină de fericirile nopții, cu sufletul liniștit, carena mulțumită, gustând fericirea bucățică cu bucățică, ca aceia care după masă savurează încă gustul trufelor pe care le digerează”.

La sfârșitul anului 1917, căpitanul Ionescu se întoarce din prizonierat și practică avocatura până când iese la pensie. Comuniștii îi confiscă o parte din casă și colecția de arme, dar el reușește să-și păstreze piesa de rezistență, o armă de vânătoare de producție britanică. Un cunoscut l-a denunțat, însă, și este târât într-un proces umilitor, în urma căruia este condamnat cu suspendare, din considerente de vârstă. Moare la 85 de ani, în 1963.