Dacă, dincolo de absenteism şi de succesul alarmant al antidemocraţiei extremiste ori populiste, de stânga şi de dreapta, mai există un punct asupra căruia merită meditat profund în legătură cu recentele alegeri derulate pe Bătrânul Continent, acest subiect vizează voinţa, deşteptăciunea şi instinctele electoratului.

Evident, nu toţi alegătorii au aceleaşi capacităţi de a pătrunde intelectual în miezul unor chestiuni politice delicate şi dificile. Iar în condiţiile globalizării şi ale noilor ameninţări ruseşti, complexitatea oricum amplă a situaţiei ţărilor europene aflate în interiorul NATO şi al Uniunii Europene, în zona euro sau în afara ei, în Schengen sau dincolo de Schengen, a dobândit noi dimensiuni.

Mare parte din alegători nu conceptualizează clar aceste dimensiuni. Cei mai mulţi habar n-au ce înseamnă globalizare, ce urmări economice, sociale şi politice are mondializarea. Se cotizează frecvent la ororile vehiculate de extremişti de stânga şi de dreapta. Miturile, teoriile conspiraţiei, basmele despre imaginara "colonizare" a ţărişoarei (de preferinţă de către americanii cărora europenii le datorează in corpore libertatea) se bucură de o nemeritată circulaţie. Doctrinele antiliberale atrag întrucât oferă explicaţii pe cât de mincinoase pe atât de simple unor fenomene complexe.

Apoi democraţia nu e un sistem ideal. Nu e regimul lui Ţepeş. Nici statul de drept cel mai fiabil nu e complet scutit de corupţie. Prin definiţie, democraţia e spaţiul unor compromisuri adesea prea puţin simpatice. Dictaturile par a fi la adăpost de aceste neajunsuri. E o iluzie. Le defineşte nu doar represiunea, ci şi corupţia structurală.

Dar oamenii nu-s totuşi neştiutori sau proşti cu toţii. Instinctul îi ajută pe mulţi. În mare parte electoratele s-au declarat nemulţumite de starea de lucruri care domneşte în Europa şi au denunţat-o puternic, dar fără să fi devenit peste noapte extremiste. Ar fi de pildă absurd să se creadă că francezii, supuşi farmecelor unei zâne rele ca Marine Le Pen, s-au culcat seara şi s-au trezit a doua zi fascişti. În fond, era firesc să protesteze, date fiind criza, şomajul, absenţa reformei şi competitivităţii, carenţele democratice ale construcţiei europene şi extinsa confuzie axiologică.

Deşi Germania a înfăptuit reforma şi stă deci economic mult mai bine, aproape un alegător din zece a optat şi în Republica Federală pentru formaţiuni populiste. S-a văzut votată în special eurosceptica Alternativă pentru Germania, care nu existase anterior şi a obţinut, totuşi, din capul locului, 7% din sufragii. Militând pentru ieşirea din zona euro, acest partid i-a dislocat pe alegătorii burgheziei. I-a distrus pe liberali, furând un număr substanţial de voturi şi de la partidele creştine. Intuindu-le succesul, în ultima fază a campaniei electorale, conservatorii bavarezi din Uniunea Creştin-Socială au încercat să le ia vântul din pupa, optând pentru recursul la accente xenofobe şi eurocritice.

Or, rezultatul scrutinului i-a dezavuat brutal. CSU a pierdut tot atât cât a câştigat, plecând de la zero, Alternativa pentru Germania. Mesajul electoratului e clar. Alegătorii preferă originalul. Copiile, pastişele şi plagiatul se recuză.

Nu mult altfel stau lucrurile în România. Când nu e dirijată de puiul gril sau de o promisiune de a încasa o sumă în bani peşin, cînd n-o determină apartenenţa la un partid sau clientelismul, decizia de a pune ştampila e determinată, adesea, de nevoia de onestitate şi autenticitate. Alegerile europene au demonstrat că şi în România există un amplu potenţial de creştere la centru şi la centru-dreapta. Şi nu e vorba doar de grupul nemulţumiţilor, sastisiţi de ultimii doi ani dezastruoşi de guvernare a terţetului USL-ist, devenit, în ultimele luni, cuplul Ponta-Voiculescu.

Mai există o categorie largă de oameni care n-ar vota vreodată cu stânga postcomunistă ori cu aliaţii ei, dar care de la o vreme refuză să se prezinte la urne fiindcă nu cred în validitatea mesajelor opoziţiei. Iar această incredulitate nu ţine doar de propagandă, linşaje şi dezinformări de tip antenist, ci şi de inconsistenţa şi lipsa de originalitate a unor candidaţi. Prea puţini sunt capabili să-şi găsească propriul glas, să reprezinte plauzibil o idee şi să-şi demonstreze, neostentativ, integritatea.

Sigur, nu toţi demnitarii români pot fi Monica Macovei. Cristian Diaconescu e un fost ministru de externe neîndoielnic inteligent şi capabil. Dar are a lupta cu imaginea sa de traseist ex-PSD-ist. Or, acest neajuns nu e neapărat un dezavantaj major imposibil de lichidat. Electoratul l-ar ierta cu siguranţă, dacă reprezentantul PMP l-ar putea convinge că e sincer şi dintr-o bucată, că e în stare să unească dreapta şi să ralieze de partea sa un număr suficient de reformişti credibili.

E greu totuşi de întrevăzut cum i-ar putea câştiga pe reformişti având în spate o formaţiune care a preferat-o pe Elena Udrea lui Daniel Funeriu şi în care oameni ca Adrian Papahagi ori Teodor Baconschi s-au văzut expulzaţi către periferia partidului (fie şi din cauza unor prezumtive greşeli tactice proprii). Pe de altă parte, doar o dreaptă unită (deşi nu obligatoriu prin fuziuni) va putea câştiga în faţa maşinăriei de vot PSD-iste. Această unire nu se poate realiza fără Traian Băsescu şi ai lui.

În fine, absenteiştii nu-şi vor abandona absenteismul spre a da câştig de cauză candidaţilor unor grupări percepute ca fiind, structural, prea puţin distincte de partidul-stat. Or, dreapta reformistă are nevoie nu doar de o alternativă la Ponta, oricare ar fi ea, ci de una originală, carismatică şi verosimilă, în stare deopotrivă să unifice şi să mobilizeze electoratul.