În cazul lui Mark Gitenstein, ambasadorul american la Bucureşti, ofensiva de baraj diplomatică a survenit încă înainte de momentul compromiţător în care aprecierile nu tocmai măgulitoare la adresa unor demnitari români să ajungă de notorietate.

Gitenstein a declarat că a discutat cu preşedintele Traian Băsescu despre documentele publicate de Wikileaks care, potrivit aprecierii lui, „n-ar fi de natură să afecteze relaţiile româno-americane”. El, unul, n-ar fi îngrijorat şi nu ar crede că preşedintele ar fi îngrijorat, întrucât „avem o relaţie foarte profundă şi personală nu numai eu şi cu preşedintele, dar şi Statele Unite cu România, care nu are nimic de a face cu nişte lucruri de ambasadă”.

Dincolo de optimismul afişat de Gitenstein privind viitorul raporturilor româno-americane şi dincolo de informaţiile incerte prin evoluţia acestor raporturi, de când Traian Băsescu a ajuns preşedinte, un fapt e clar. America a suferit pe eşichierul diplomatic un veritabil cataclism.

Nici o dezminţire oficială ulterioară nu va putea înlătura cu totul paguba imensă provocată SUA de site-ul Wikileaks şi violarea confidenţialităţii comunicaţiilor diplomatice.

A-l califica pe ministrul de externe al unui aliat important, precum Germania, drept „incompetent", „infatuat", „agresiv" şi „antiamerican" poate corespunde adevărului sau poate fi o apreciere total eronată. Dar şi într-un caz şi în altul, raporturile dintre capitalele din care au pornit sau în care au ajuns asemenea portrete nu se vor mai putea elibera vreme îndelungată de o povară grea.

Evident, mare parte din trivialităţile conţinute în depeşele redactate în limbajul uzual, clar şi fără echivoc, utilizat în mod firesc de diplomaţi în comunicaţiile cu propria centrală sunt lipsite, în sine, de-o valoare informativă reală.

Şi totuşi, există motive de alarmă acute. Ele sunt date de impactul lor subiectiv asupra unora din personalităţile politice vizate, care se vor simţi profund defăimate şi lezate. Şi sunt date, cu asupra de măsură de urmările lor obiective, iscate de încălcarea confidenţialităţii asupra unui eşafodaj politico-diplomatic oricum extrem de vulnerabil în actuala degringoladă globală.

Politicienii occidentali ofensaţi de caracterizări prea puţin măgulitoare vor înclina pe viitor să-şi justifice portretele prin demersuri prea puţin amicale faţă de americani.

Şi mai grave riscă să fie consecinţele asupra actorilor politici din Orientul Apropiat şi Mijlociu, unde răbdarea şi calmul sunt mărfuri rare. A devoala insistenţa statelor arabe asupra unui atac american anti-iranian echivalează cu un casus belli şi condamnarea la moarte a unei serii întregi de oficiali.

Cât priveşte furibundul antiamericanism care a răvăşit vaste zone ale globului, nu e greu de imaginat cât de puternic va spori el.

Toate acestea sunt ştiri catastrofale nu doar pentru o mare putere aflată în accentuat declin ca SUA. Ele anunţă şi un dezastru ireversibil şi pentru democraţie, devreme ce America reprezintă în continuare, peste tot în lume, farul ei.

Ca atare, se pune problema utilităţii unui site ca Wikileaks. Ca tipic fenomen postmodern, acest site şi-a compus o imagine frumoasă, afirmând că ar promova, prin dezvăluiri, transparenţa actului guvernamental.

În realitate, Wikileaks n-a dezvăluit niciodată nimic din laboratoarele de otrăvuri ale statelor totalitare şi ale mişcărilor teroriste. Platforma australianului Assange s-a rezumat constant la a pune în dificultate mare principala democraţie a lumii, a cărei relativă transparenţă e o realitate contrastând flagrant cu opacitatea absolută a dictaturilor.

Şi-atunci - cui prodest? Toţi tiranii lumii care studiază în prezent asiduu devoalatele mesaje diplomatice ale Americii au, cu Osama Bin Laden şi Ahmadinedjad în frunte, toate motivele să exulte. N-ar fi de mirare să instituie şi propria lor versiune de premiu Nobel pentru război. Wikileaks l-ar merita din belşug.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz