Cererile din partea tuturor țărilor sunt mai mari decât pot produce fabricile. Transportul vaccinului este și el dificil, pentru că nu e ușor să asiguri condițiile de păstrare. Nici depozitarea lui nu e simplă. La Szeged, deși astăzi e frig și cercetătorul Jost Norbert, cu care vorbesc pe skype își suflă mereu nasul, spune că nu au în tot orașul mai mult de 20 de frigidere, din acelea care pot asigura temperatura de -70 grade Celsius, două dintre ele fiind la universitatea unde predă. Dar în țările calde, se întreabă el?

Norbert s-a născut la Timișoara și locuiește la Szeged. Spune tot timpul că este timișorean, nu altceva, mărturisește el. Mama lui este de etnie maghiară, iar tatăl – șvab bănățean. Norbert a studiat Fizica în Timișoara, a participat la revoluție în 1989. Atunci a fost arestat pentru că făcea parte din grupul care l-a susținut pe Laszlo Tokes. Apoi, în anii ’90 a plecat la Szeged. Universitatea de aici este înființată în anul 1921, prin transferul unui nucleu de profesori maghiari de la Cluj, și a devenit un centru de cultură și cercetare dintre cele mai puternice din estul Europei. Norbert s-a îndreptat spre alte studii, încât traseul lui a deviat de la fizică la farmacologie, domeniu în care a obținut și un doctorat din partea Academiei de Științe din Ungaria. Este domeniul în care face cercetări în prezent, la Universitatea din Szeged, și unde predă cursuri studenților.

În interviul care urmează am discutat cu conferențiarul Norbert Jost despre cum duce știința lupta cu covid-19, despre descoperirea cercetătoarei Karikó Katalin, care și-a făcut și ea studiile tot la Universitatea din Szeged. (Aici a început și cercetările care 25 de ani mai târziu, au stat la baza vaccinului anti-Covid 19.) Am vorbit despre cum e să fii cercetător într-o lume pe repede-înainte, despre câte sacrificii ești nevoit să faci și de ce țările din Est au atât de puțini premianți Nobel care să-și fi finalizat opera în țările de origine. Ungaria a dat 17 premianți Nobel, din care doar doi se aflau în țară la momentul premierii, iar România are trei români și niciunul nu a luat premiul locuind în România.

R.H.: – Norbert, știm că în anii 90, când doamna Karikó Katalin își fixase ca obiect de cercetare ARN-ul mesager, laboratorul din Szeged a redus drastic finanțarea, și pentru că au considerat nerelevată cercetarea, dar și din motive financiare. Faci parte din comunitatea științifică de la Szeged, cum se discută acum despre descoperirea doamnei Karikó?

J.N.: – Vă mărturisesc că, până acum câteva luni, nu am auzit despre această cercetătoare și de preocupările sale. Centrul de Cercetări Biologice, unde a lucrat, aflat în centrul orașului Szeged, este considerat și astăzi unul dintre cele mai importante din Ungaria. Există o tradiție în acest sens, o moștenire. Tot aici, la Universitatea din Szeged a lucrat și Albert Szent-Györgyi, singurul om de știință care a primit premiul Nobel în timp ce se afla în Ungaria. Lui i se datorează izolarea vitaminei C și a vitaminei B6, descoperirea vitaminei P. Szent-Györgyi a avut contribuții însemnate la descoperirea componentelor și reacțiilor din ciclul acidului citric, la descoperirea substratului chimic al contracției musculare. În anii ‘40 a fost nevoit să părăsească Ungaria pentru că era evreu. S-a stabilit în Statele Unite, unde a trăit până la moarte, în anul 1986. A fost primul medic și biochimist maghiar care a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină. Se întâmpla la Szeged, în 1937.

– De ce crezi că a fost nevoită Katalin Karikó să părăsească țara de origine? Este acesta un destin al oamenilor de știință, să mergi după visul tău?

– Cred că da, e cumva o condiție ca să te realizezi. Eu cred că, dacă rămânea aici, la Szeged, nu ajungea la aceste rezultate, nu avea succesul de acum. Pentru acest tip de cercetare sunt necesari mulți bani. Foarte mulți. Vedeți, a fost nevoie de 25 de ani de cercetări, de fonduri, costuri pe care la un moment dat, nici laboratorul din Pennsylvania nu le-a suportat. Apoi au fost fonduri și echipe mixte, companii mari implicate. E foarte costisitoare cercetarea de acest tip. O țară ca Ungaria sau alta din estul Europei n-ar fi avut resursele necesare, nici forța pentru așa ceva. Desigur, asta înseamnă că noi, cercetătorii, suntem adesea obligați să plecăm dintr-o țară în alta în funcție de scopul cercetării noastre. Mergem acolo unde putem continua. Știința aparține întregii planete, este un bun comun, iar omul de știința a devenit și el un om universal. Și eu aș fi putut să mă mut în Germania unde am avut deja o bursă. Dar n-am putut. Ar fi însemnat să-mi rup cu totul rădăcinile și asta nu e ușor. Destul că am nostalgia orașului natal, Timișoara…

– Ce credeți că este determinant în cercetare: banii, curajul, ideea, tenacitatea cercetătorului?

– În primul rând ideea, de la ea pleacă totul. Chiar dacă ideea aceasta poate să li se pară celorlalți o prostie, poate prea nouă sau prea greu de înțeles, dacă tu ai convingerea că nu e așa, trebuie să perseverezi! Apoi, dacă ai o tenacitate extraordinară, o echipă bună, dacă mai ai și acces la bani, atunci poți să reușești. În cazul Katalinei, a fost vorba de o idee briliantă – subliniez: bri-li-an-tă! –, de curaj, sacrificiu și abia mai apoi au venit și banii. Cercetările ei pe ARN mesager aveau menirea inițială să fie folosite în tratarea cancerului, dar iată că au ajutat și în lupta cu noul virus. Și cred, sper, că poate primi premiul Nobel pentru descoperirea ei. Cu atât mai mult cu cât a venit la timp să servească omenirea când avea mai mare nevoie. Dacă veniți acum la Szeged, nici n-am avea cum să bem o cafea împreună. În halul acesta a ajuns viața noastră, e sfârșitul lumii! Vaccinul creat pe baza cercetărilor Katalinei poate să ajute omenirea să iasă din impas. Sfătuiesc lumea să se vaccineze, pentru că, indiferent ce îndoieli ar avea, un vaccin tot e mai bun decât niciun vaccin!

Citiți interviul integral pe PressHUB.