Se știu doar lucruri generale, cum ar fi faptul că a făcut parte din fosta U.R.S.S. sau, în mod absolut greșit,  că ucrainenii vorbesc rusa. În realitate, limba ucraineană este distinctă de rusă, între cele două fiind aceeași diferență ca între limba română si italiană.

Tot din categoria lucrurilor puțin știute este și faptul ca Ucraina a fost la un moment dat a treia putere nucleară, după Rusia si SUA. Destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 a lăsat Ucraina cu o infrastructură nucleară foarte bine dezvoltată, atât în scopuri civile cât și militare.

Cu un număr de 15 reactoare nucleare, grupate în 4 centrale la Zaporojie, Iujnoukrainsk, Rivne și Hmelnițki, cu o putere totală instalată de 13.000 MW (de  aproape 10 ori mai mult decât cea de la Cernavodă), Ucraina este chiar și acum pe locul doi în lume, după Franța, la ponderea energiei nucleare în producția internă de energie electrică, cu un procent de peste 50%.

Și pe plan militar, Ucraina moștenise  de la fosta U.R.S.S. armament nuclear, respectiv 176 de rachete balistice intercontinentale (ICBM), 1.240 de focoase nucleare și 44 de bombardiere strategice capabile să lanseze atacuri cu muniție nucleară.

Țara nu avea doar arme nucleare ci și capacitatea de a le produce, întreține și moderniza, proiectarea și fabricarea având loc la Dnipro, sistemele de țintă și ghidare fiind produse la Harkov.

Deși ucrainienii aveau doar fizic controlul rachetelor, codurile de declanșare fiind toate în Rusia, a existat  chiar și așa temerea unui transfer ilegal al acelor arme către terțe state greu de controlat.

În aceeași situație se aflau inclusiv Belarus și Kazahstan, care rămăseseră pe teritoriul propriu cu armament nuclear.

Tinerele state nou apărute nu au fost considerate suficient de credibile în gestionarea silozurilor nucleare, astfel ca s-a convenit dezarmarea acestora.

Protocolul de la Lisabona, semnat la 23 mai 1992 de către Rusia, Bielorusia, Ucraina și Kazahstan, prevedea faptul că cele patru state își asumă prevederile Tratatului Start I, de reducere a armelor strategice, ce fusese semnat cu un an înainte între S.U.A. si U.R.S.S.

Protocolul  a intrat în vigoare la 5 decembrie 1994, în ziua în care a fost semnat și Memorandumul de la Budapesta.

Memorandumul de la Budapesta

În privința Ucrainei, memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994 a stabilit faptul că Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al OSCE, să respecte independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.

Memorandumul nu prevede expres ajutorul militar în cazul în care Ucraina ar fi atacată, singura  mențiune cu privire la atitudinea semnatarilor fiind ca aceștia să sesizeze Consiliul de Securitate al O.N.U.  în cazul în care Ucaina este  victima unei agresiuni în care sunt folosite arme nucleare – articolul 3 al Memorandumului.

Nici trimiterea la O.S.C.E. nu ajută ca temei juridic al apărării în cazul unei agresiuni, întrucât Actul Final de la Helsinki din 1975 nu prevede nici o sancțiune pentru agresor și nici vreo o procedură de urmat pentru statele atacate sau aliate ale acestora. Documentul din 1975 este redactat cu naivitatea stabilității acelei epoci și nu a fost util nici pentru prevenirea războiului din fosta Iugoslavie, nu este util nici acum în Ucraina.

Doar articolul 1 al Memorandumului de la Budapesta oferă o posibilitate de acțiune a semnatarilor în cazul unei agresiuni asupra Ucrainei, și anume prin trimiterea directă la Carta O.N.U.

Acest document adoptat de către Organizația Națiunilor Unite la 26 iunie 1945 prevede expres în cuprinsul său, la articolul 51 „dreptul inerent de autoapărare individuală și colectivă” al statelor și este singurul temei al unei intervenții în conflict de partea victimei.

În cazul de față, SUA și Marea Britanie pot lua în considerare legalitatea unei apărări colective în favoarea Ucrainei, apărare care, chiar dacă nu îmbracă forma unei acțiuni armate directe, justifică totuși furnizarea de armament către statul agresat.

Întâmplător, situația seamănă destul de mult cu aceea descrisă de articolul 5 al Tratatului NATO, care prevede obligația furnizării de ajutor țării atacate, (ajutor care însă nu obligă automat partenerii la participarea directă la lupte, aceasta fiind doar o opțiune elaborată de comun acord cu statul atacat, așa cum rezultă din text.)

 Nici nu ar fi posibil să fie obligatorie participarea directă la lupte, întrucăt Tratatul nu poate înlocui  procedurile constituționale specifice ale fiecărei țări la decretarea stării de război.

Revenind la subiect, remarcăm faptul că poate nu întâmplător protagoniștii esențiali ai acestui război sunt tocmai cei patru semnatari ai Memorandumului din 1994, adică  S.U.A., Rusia, Mare Britanie și Ucraina.

Și tot ca o curiozitate, deși nici una dintre cele patru țări beligerante nu fac parte din UE,  se dovedesc a fi  singurele forțe militare care contează pe continent în acest moment.

Cu impresionanta ei putere aeriană și navală, cel mult Franța ar mai fi putut face parte din acest club al forțelor continentale, însă până acum s-a bagatelizat singură prin nesfârșitele șuete telefonice cu locatarul de la Kremlin. Iar despre viziunile lipsite de orice realism referitoare o așa zisă armată comună europeană,  nici nu are sens să mai pomenim.

Până la urmă, în ring se află acum  doar Rusia și Ucraina , aceasta din urmă la rândul ei antrenată de S.U.A. și Marea Britanie, precum și o  Polonie care învață rapid să fie noul lider regional al Europei de Est.

În rest, însă tribunele sunt pline doar cu autointitulații „furnizori de securitate”, foarte bine pregătiți și antrenați să aducă un pahar cu apă la nevoie.

Legea Lend-Lease              

Camera Reprezentanților din Congresul american a aprobat reactivarea unei legi din al Doilea Război Mondial, așa-numita lege Lend-Lease (împrumut-închiriere), pentru a mări considerabil și rapid sprijinul militar pentru Ucraina, confruntată cu invazia neprovocată a Rusiei.

Legea dă administrației Biden o marjă de manevră mult mai mare, când vine vorba de echipamentul militar pe care îl trimite Ucrainei și de rapiditatea cu care poate decide ce ajutoare anume să trimită, nu numai Ucrainei, dar și țărilor NATO din flancul estic al Alianței Nord-Atlantice, devenite acum „țări din prima linie”, remarcă agenția Associated Press.

Legea a fost adoptată cu o majoritate covârșitoare, de 417 voturi „pentru” și doar 10 „împotrivă”, și urmează să fie promulgată de președintele Joe Biden.

„Cu sprijinul total al Congresului american, Ucraina va câștiga”, declara după vot Gregory Meeks, membru în Comisia pentru afaceri externe a Camerei Reprezentanților.

„Ukraine Democracy Defense Lend-Lease Act of 2022″ se bazează pe un program din cel de-Al Doilea Război Mondial destinat pentru a ajuta Europa să îi reziste lui Hitler şi „a fost susţinut de aproape toţi membrii Congresului” SUA, cu excepţia a 10 membri ai Camerei Reprezentanţilor care au votat împotrivă, a subliniat Casa Albă.  

Ajutorul pentru Ucraina a fost o „rază de lumină” a suportului bipartit la Capitol Hill, democraţii şi republicanii mobilizându-se în mare măsură în jurul apelului de a ajuta naţiunea care înfruntă atacul Rusiei.

Legea Lend-Lease inițială a fost aprobată de Congresul american în martie 1941 și îi dădea președintelui Roosevelt autoritatea practic nelimitată de a trimite ajutor militar (muniții, tancuri, avioane, camioane și alimente) țărilor aliate care luptau împotriva Germaniei naziste, fără a încălca statutul de neutralitate pe care Statele Unite îl aveau în acel moment.

Legea preciza că ajutorul militar este acordat oricărei națiuni „considerată vitală pentru securitatea Statele Unite”. Această lege a îngăduit țării să devină „arsenalul democrațiilor“.

În timpul războiului, Statele Unite i-au furnizat Uniunii Sovietice mii de avioane, tancuri și camioane precum și milioane de tone de bunuri de consum ca parte a programului Lend-Lease. Acestea au fost vitale pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, lucru pe care Rusia l-a trecut sub tăcere in toata perioada existenței sale de după al doilea război mondial.

Citiți articolul integral pe Presshub.ro.