Diversele grupări de opoziţie siriene şi-au trimis reprezentanţii la Tunis, unde este programată o primă luare de contact a adversarilor regimului cu emisarii statelor care cer plecarea actualului regim condus, la Damasc, de Bashar al-Assad. "Există un consiliu naţional, diverse comitete de coordonare naţională sau regionale, dezertorii din armată, grupări izolate", explică Taufiq Rahim, consilier strategic şi analist politic stabilit în Dubai. Din totalul populaţiei, doar vreo cincime mai este de partea preşedintelui, estimează Rahim. "Opoziţia ar trebui să iasă la negocieri cu un mesaj comun, pe o singură voce. Dar", completează Robert Fisk, jurnalist britanic specializat în Orientul Mijlociu, "nu o fac niciodată". Dacă opoziţia ar fi unită, numărul celor ce mai susţin regimul ar fi şi mai redus, crede Rahim. Pe de altă parte, însă, destui sirieni privesc temători la evoluţiile din propria ţară, măsurându-le prin prisma celor întâmplate în învecinatul Irak.

Tabere şi bisericuţe - oamenii care vor căderea puterii de la Damasc se cunosc prea puţin între ei şi se tratează cu suspiciune reciprocă. Aproximativ 60 de naţiuni s-au alăturat ideii de "prieteni ai Siriei" - între acestea, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania dar şi Arabia Saudită sau Qatar din lumea arabă. Problema acestui grup este că nu au reuşit să înţeleagă cui trebuie să îi ofere sprijinul. Şi nici cum. La aceasta se adaugă şi opoziţia Rusiei, în opinia căreia orice negociere politică despre viitorul Siriei trebuie să includă şi actuala putere.

Între timp, sirienii de rând îşi pierd orice încredere într-o schimbare paşnică şi, apreciază Shadi Hamid, de la Brooking Institute, caută varianta armată: "Votul din Consiliul de Securitate al ONU a fost cea mai bună campanie de recrutare pentru armata rebelilor dezertaţi". Pe de altă parte, cum punctează comisarul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului Navi Pillay, veto-ul instituit de Rusia şi China "încurajează regimul sirian să răpună revoltele cu forţa". Chiar dacă puterea de la Damasc încearcă prin orice mijloace să permită informaţiilor să circule, brutalitatea statului împotriva civililor este o certitudine, mai ales la Homs. În absenţa unui mandat internaţional imperativ, Vestul şi unele state arabe nu au altă variantă decât să înarmeze opoziţia. La Tunis, discuţiile se poartă cu soluţia militară pe masă. Ceea ce lipseşte, însă, este o viziune clară a Opoziţiei. Or, într-un asemenea context, încercarea de a stopa violenţele tinde să alunece spre o amplificare a războiului civil - cu riscul regionalizării conflictului.

Autori: Ulrich Leidholdt (Amman) / Cristian Ştefănescu
Redactor: Rodica Binder