Pe copiii din ziua de azi îi vedem lipiți de ecranele telefoanelor și tabletelor.

Rețelele sociale le domină atenția, modelându-le modul în care se joacă, învață și interacționează. Deși, utilizate rațional, acestea oferă multe oportunități, generează și riscuri majore pentru sănătatea mintală: anxietate, depresie, tulburări de somn și scăderea respectului de sine. Tot mai mulți tineri ajung să-și măsoare valoarea în like-uri și vizualizări.

În contextul acestor noi provocări, președinta Maia Sandu a anunțat că limitarea accesului copiilor la rețelele sociale va fi una dintre prioritățile guvernamentale în anii următori, pentru a proteja dezvoltarea și a asigura copiilor un mediu sigur. În interviul de mai jos discutăm cu psihologul Ina Crasnojon despre amploarea acestor noi riscuri asupra copiilor și despre semnalele de alarmă care ar trebui să suscite atenția părinților.

DW: Cum ați descrie felul cum s-a schimbat copilăria în ultimii ani?

Ina Crasnojon: Mai ales în ultimul deceniu, copiii nu mai știu să se joace în viața reală. E trist, pentru că interacțiunea față în față este esențială, acel contact vizual, „efectul de oglindă” prin care învățăm unii de la alții, trăim emoții împreună. Comunicarea s-a mutat în mediul online, iar acest lucru a dus la un nivel crescut de anxietate, inclusiv anxietate socială. Mulți copii nu mai vor să iasă din casă, pentru că se tem că ar putea să nu fie acceptați. În online își construiesc o imagine artificială, bazată pe filtre și validare externă.

Cât de riscante sunt rețelele sociale pentru copii?

Dacă ne uităm în urmă, când au apărut rețelele sociale, când a apărut Odnoklassniki (o rețea rusească – n.n.) sau, mai târziu, Facebook, acestea erau folosite mai ales pentru comunicare. Căutam colegi, țineam legătura. Era ceva nou și interesant. În timp însă, mediul online a devenit mult mai periculos. Există bullying - și nu oricum, ci 24 din 24. Există presiunea de a corespunde unor standarde nerealiste. Adolescenții și preadolescenții își doresc să fie plăcuți, iar pentru asta recurg la filtre, ceea ce creează o diferență mare între viața reală și cea online. Este periculos, mai ales pentru că părinții nu reușesc să supravegheze acest fenomen. La nivel de stat, reacțiile întârzie, tehnologia evoluează mult mai rapid decât capacitatea noastră de a o reglementa.

Cum afectează cyberbullying-ul sănătatea mentală?

Profund. Din punctul de vedere al sănătății mentale, vorbim despre tulburări de anxietate, depresie și tulburări ale comportamentului alimentar. Unii copii ajung la anorexie, bulimie sau la alimentație compulsivă. Apar și comportamente de autovătămare, ca o formă de descărcare a furiei și a durerii interioare. Copilul se simte neacceptat, trăiește un conflict interior puternic și își pune frecvent întrebări: „De ce sunt diferit?”, „De ce nu sunt acceptat?”. Aceste trăiri sunt și mai intense în preadolescență și adolescență, când nevoia de apartenență la grup este esențială. Cyberbullyingul afectează și somnul. Chiar dacă părinții le iau telefonul, copiii rămân cu gândurile. În liniștea nopții, acestea se intensifică și îi împiedică să se odihnească. Mulți ajung să doarmă foarte puțin, uneori doar două-trei ore pe noapte. În consecință, scade reușita școlară. Copiii nu se mai pot concentra, procesele cognitive sunt afectate. Bullyingul este un fenomen care lasă urme adânci și pe termen lung, inclusiv în viața de adult. Apar și simptome fizice, cum ar fi durerile de burtă sau alte probleme digestive, care pot duce chiar la refuzul de a merge la școală. Respectul față de sine scade, iar neîncrederea în sine crește. În unele cazuri, copiii încearcă să compenseze prin comportamente riscante: consum de alcool, fumat sau alte substanțe, în încercarea de a fi acceptați sau de a evada dintr-o realitate care le provoacă suferință.

Se schimbă impactul rețelelor în funcție de vârstă?

Da, foarte mult. Dacă ne uităm la particularitățile de dezvoltare ale creierului, vedem diferențe clare între copiii mai mici și adolescenți. La copiii de 8-10 ani, accentul nu este atât pe like-uri, cât pe jocuri. Ei petrec foarte mult timp în mediul online și dezvoltă o dependență nesănătoasă, pentru că nu mai știu să se joace în viața reală. Așteaptă cu nerăbdare să intre în jocuri, unde au impresia că au prieteni din toată lumea. La această etapă apar frecvent probleme precum mâncatul în fața ecranelor și tulburări ale comportamentului alimentar. De asemenea, crește nivelul de anxietate, pentru că cei mici nu pot face clar diferența între realitate și trăirile imaginare. Ei cred în ceea ce văd online. Conținuturile de pe platforme pot fi percepute ca reale, iar acest lucru duce la frici, coșmaruri, refuzul de a dormi singuri sau chiar la episoade de somnambulism. La adolescenți, lucrurile se schimbă. Aici apare presiunea socială și nevoia de validare. Like-urile, comentariile și vizualizările devin foarte importante, pentru că sunt asociate cu valoarea personală.

Adolescenții își construiesc identitatea și sunt mult mai vulnerabili la comparații și la respingere. La această etapă vedem mai des anxietate socială, depresie, scăderea respectului de sine și comportamente de risc. Diferența dintre imaginea online și viața reală devine o sursă majoră de frustrare. Mulți copii nici măcar nu vorbesc despre ceea ce li se întâmplă. Le este frică. Pentru că, de multe ori, reacția părinților este: „Îți iau telefonul”. Și atunci copilul alege tăcerea. Această tăcere o „citim” în rezultate: scade reușita școlară, copiii nu se mai pot concentra. Creierul are nevoie de explorare, de joc, de interacțiune reală. În schimb, mulți copii devin consumatori pasivi de conținut. Le este tot mai greu să comunice față în față, să pună întrebări, să poarte un dialog. Începând cu vârsta de 11-12 ani, lucrurile devin și mai sensibile. Apare nevoia puternică de validare din exterior. Se uită cine are mai mulți urmăritori, mai multe like-uri, mai multe vizualizări și ajung la concluzia că „așa trebuie să fiu și eu”. Își modelează comportamentul pentru a fi acceptați și văzuți. Problema este că, în adolescență, respingerea este resimțită foarte intens. Dacă nu sunt acceptați sau nu obțin validarea dorită, mulți interiorizează acest lucru. Își formează convingeri negative despre sine: „nu sunt suficient de bun”, „nu sunt ca ceilalți”. În cazuri grave, apar gânduri suicidale și pierderea sensului vieții. Mai ales când în mediul online sunt expuși la mesaje toxice de tipul: „dacă până la 14-15 ani nu ai succes, înseamnă că ai eșuat”. Copiii cred în ceea ce li se spune acolo. Din punct de vedere neurologic, abia în jurul vârstei de 20 de ani se maturizează cortexul prefrontal, partea responsabilă de analiză, luarea deciziilor și asumarea consecințelor. Până atunci, copiii nu pot evalua pe deplin riscurile. Nu înțeleg cât de grav poate fi impactul unor experiențe din online asupra lor.Platformele digitale – un pericol pentru democrație: Ce e de făcut?

Care sunt primele semne că un copil are probleme?

Primul semn este izolarea socială. Copiii care petrec foarte mult timp în mediul online și își formează acolo cercul de relații nu mai vor să iasă afară, nu mai sunt interesați de interacțiunile din viața reală. Pot apărea și alte semne: schimbări de dispoziție, iritabilitate, scăderea interesului pentru școală, dificultăți de concentrare sau tulburări de somn. Sunt indicii că ceva nu este în regulă și că acel copil are nevoie de atenție și sprijin. De exemplu, în momentul în care copilul refuză să mai ia cina împreună cu familia, își ia farfuria și merge în fața calculatorului, nu mai vrea să iasă din casă sunt semne de alarmă. Unii ajung chiar la abandon școlar sau își pierd complet interesul pentru lecții. Scade motivația, apare apatia. Este important ca părinții să înțeleagă că, pentru preadolescenți și adolescenți, ceea ce se întâmplă în mediul online devine central în viața lor. Acolo petrec cel mai mult timp. Chiar dacă noi credem că își fac temele, de multe ori sunt tot pe telefon. Am întâlnit cazuri în care copiii nici măcar nu mai ajungeau unde trebuiau să ajungă, rămâneau în stații sau pe drum, absorbiți de telefon. Pentru ei, aceasta devine realitatea principală. Nu tehnologia este problema în sine. Problema este lipsa prezenței noastre. Suntem ocupați, consumați de alte lucruri și, deși copilul este acasă, noi lipsim emoțional din viața lui. Iar acest gol îi împinge spre mediul online, unde își găsesc satisfăcute nevoile psihologice. Acolo se simt văzuți, apreciați, importanți. De fapt, nu copiii lipsesc din viața noastră, ci noi lipsim din viața lor.

Ce ar trebui să facă un părinte responsabil?

Foarte mulți părinți recurg la control parental și la tot felul de aplicații. Eu nu încurajez aceste metode. Până la o anumită vârstă pot funcționa, dar după 12–13 ani nu mai dau rezultate. Copiii vor găsi întotdeauna soluții să iasă de sub control. Nouă ne pare că îi controlăm, dar, de fapt, relația se rupe, iar pe termen lung pierdem mai mult decât câștigăm. Dacă vrem o relație sănătoasă cu adolescentul, trebuie să învățăm să fim prezenți cu mult înainte de această etapă. Pentru că, indiferent de restricții, copilul va găsi acces la un telefon, la internet, la Wi-Fi. În momentul în care vrem să reducem timpul petrecut pe telefon, trebuie să ne uităm și la noi: ce facem noi cu copilul? Venim acasă, mâncăm, stăm pe telefon sau la televizor, fiecare cu lumea lui. În mod firesc, copilul va face același lucru. Dacă vrem schimbare, trebuie să fim noi schimbarea, să fim prezenți, implicați și disponibili emoțional.

Activitățile mele devin, inevitabil, și activitățile copilului. El crește în această atmosferă și nici nu-i trece prin minte că ar putea face altceva. De aceea, este important ca părintele să aibă inițiativă și să aibă un plan. De exemplu, putem spune simplu: „Mi-ar plăcea foarte mult să ieșim la o plimbare, dar singură mi-e cam trist. Crezi că putem merge împreună 20–30 de minute?”. De cele mai multe ori, copilul va accepta. Ca părinți, uneori trebuie să facem un pas înapoi și să ne întrebăm: „Care este scopul meu?”. Să controlez sau să dezvolt abilități? Nu trebuie să fim judecător, polițist sau procuror în viața copilului nostru. Trebuie să fim sprijin. Alternativele sănătoase sunt cele care, în timp, îl scot pe copil din dependența de ecrane. Dacă ele lipsesc, copilul va reveni mereu la comportamentele deja învățate. Pentru mulți copii, totul devine automat: intră în casă și pornesc imediat calculatorul. Dar dacă noi schimbăm începutul? De exemplu: „Te-am așteptat. Vrei să mâncăm împreună?”. Fără întrebări despre note sau performanță. Copiii sunt obosiți de aceste întrebări. În schimb, au nevoie să audă: „M-am bucurat că ai ajuns acasă cu bine”. Putem spune simplu: „Te-am așteptat să mâncăm împreună”. Îi povestim și noi lucruri frumoase din ziua noastră, îl întrebăm dacă a avut măcar un moment în care a râs la școală. Pentru că școala nu este doar despre note. În momentul în care începem să construim comunicarea astfel, copilul simte că este important. Simte că este văzut, că este auzit. De aceea, prezența noastră ca părinți este esențială. Niciodată nu este prea târziu să-l ajuți pe copilul tău să iasă dintr-un mediu digital nociv. Toți facem greșeli, toți ne dorim ce e mai bine pentru copilul nostru, dar uneori nu știm exact ce este mai bine. Primul pas real este conștientizarea: să recunoști că poate ceva a scăpat, că poate nu am fost suficient de atenți sau prezenți într-o anumită perioadă. Fiecare părinte trebuie să înțeleagă că nu e vina lui că nu a știut sau că a făcut anumite greșeli, cei mai mulți dintre noi am procedat după ce ne părea firesc la momentul respectiv.

Ce ar trebui să facă statul, școala și părinții?

În primul rând, trebuie să înțelegem că tehnologia evoluează foarte rapid, iar dacă reacționăm prea târziu, măsurile pot deveni ineficiente. Școala este unul dintre puținele spații unde se poate interveni concret. De exemplu, limitarea folosirii telefoanelor în timpul orelor sau chiar pe durata programului școlar. Ar putea fi un pas important. Pentru că multe situații de bullying pornesc chiar din școală: în pauze, copiii filmează colegi în momente vulnerabile, când cad, când sunt luați prin surprindere, iar apoi distribuie aceste imagini în grupuri de clasă sau chiar la nivelul întregii școli. Tehnologia le oferă nu doar posibilitatea de a filma, ci și de a edita și amplifica aceste momente. Iar de aici începe, de multe ori, un lanț de umilință și presiune socială. Statul poate interveni prin reguli clare și politici educaționale, școala prin aplicarea lor consecventă, dar părinții rămân factorul esențial. Pentru că, dincolo de orice restricție, copilul are nevoie, în primul rând, să se simtă văzut și important acasă.

Dacă am limita folosirea telefoanelor în școli, am preveni foarte multe comportamente problematice. Din păcate, există și rezistență din partea părinților. Am întâlnit situații în care școlile au încercat să introducă această regulă, dar părinții s-au opus, invocând teama că nu își vor putea contacta copilul în caz de urgență. De fapt, de aici pornește problema: lipsa de colaborare între părinți, școală și autorități. Ca părinți, vrem să protejăm copilul, vrem să fim „de partea lui”, dar uneori uităm că, în realitate, copiii au nevoie de limite clare și de structură. Iar această structură trebuie să înceapă de la noi. Să fim consecvenți. Pentru că, de multe ori, mesajele noastre sunt contradictorii: azi suntem permisivi, mâine suntem mai rigizi. Iar copilul nu mai înțelege care sunt limitele. Ideea de a limita accesul la anumite aplicații sau platforme, chiar la nivel mai larg, nu este greșită. Desigur, va exista o perioadă de rezistență, poate două-trei săptămâni în care copiii vor protesta și vor simți frustrări. Dar comportamentele se formează și se schimbă în timp. După această perioadă, mulți copii ar începe să-și găsească alte activități: ar ieși afară, ar comunica mai mult între ei, ar redescoperi interacțiunea reală. Problema apare atunci când regulile există doar într-o singură familie. Dacă un copil are restricții acasă, iar prietenii lui nu au, el va percepe situația ca pe o nedreptate și va simți că este dezavantajat. În schimb, dacă regulile sunt aplicate la nivel de școală sau chiar mai larg, ele devin mai ușor de acceptat. Copiii înțeleg că este o regulă generală, nu o pedeapsă personală. De aceea, este nevoie de o abordare comună: părinți, școală și stat. Doar împreună pot crea un mediu sigur și echilibrat pentru copii.

Aceeași preocupare legată de impactul rețelelor sociale se regăsește tot mai clar și în regiune. În România, Raed Arafat a cerut parlamentarilor să adopte o lege care să limiteze accesul copiilor și adolescenților sub 15–16 ani la rețelele sociale. În opinia sa, problema nu mai poate fi lăsată doar pe seama părinților, ci necesită un răspuns ferm de politică publică. Apelul său vine după incidente grave în care au fost implicați minori și este formulat ca o invitație adresată clasei politice de a acționa rapid. Aceste inițiative se înscriu într-o tendință internațională: Australia a interzis deja accesul la rețelele sociale pentru copiii sub 16 ani, iar Franța a adoptat o lege similară pentru cei sub 15 ani, susținută de Emmanuel Macron. În paralel, Franța testează deja soluții tehnice pentru verificarea vârstei utilizatorilor. Dacă legea va fi adoptată definitiv, interdicția ar urma să fie aplicată treptat, începând cu anul școlar 2026-2027, iar din 2027 să devină obligatorie pentru toți utilizatorii. Dacă va intra în vigoare, Franța ar deveni prima țară din Uniunea Europeană care impune o astfel de interdicție. La nivelul Parlamentul European se discută reguli comune pentru întregul spațiu european. În esență, atât în Republica Moldova, cât și în România, autoritățile încep să trateze utilizarea rețelelor sociale de către copii nu doar ca pe o chestiune de educație sau responsabilitate individuală, ci ca pe o problemă de sănătate publică, care ar putea necesita intervenții legislative clare.

În Republica Moldova, președinta Maia Sandu a vorbit, în premieră, despre impactul tot mai îngrijorător al mediului online asupra sănătății mintale a copiilor și adolescenților. Ea a atenționat că tinerii trăiesc astăzi conectați permanent la rețelele sociale, ceea ce îi expune riscurilor precum bullyingul, anxietatea, depresia, dar și altor comportamente periculoase, inclusiv consumului de substanțe sau sedentarismul. În acest context, șefa statului propune o abordare pe termen lung, care să includă un program național de bunăstare mintală în era digitală, realizat în colaborare cu instituțiile statului, școlile, părinții și societatea civilă. Printre măsurile discutate se numără limitarea accesului minorilor la rețelele sociale, introducerea unor mecanisme mai stricte de verificare a vârstei și responsabilizarea platformelor în ceea ce privește algoritmii și conținutul dăunător. Totodată, se propune introducerea educației de igienă digitală în școli și crearea unor servicii de susținere a adolescenților, precum linii de ajutor sau chat-uri anonime.