Când a fost gândită Proclamația de la Timișoara, modernizarea nu era o miză politică pentru cei care preluaseră puterea și voiau să instaureze perestroika după modelul sovietic. După executarea soților Ceaușescu, puterea a fost preluată de o grupare filo-sovietică formată din foști nomenklaturiști marginalizați și din militari pro-sovietici, oameni care au studiat la Moscova și care încercau să-și ascundă trecutul pentru a se legitima ca anti-ceaușiști și ca pro-democrați. Această grupare lucra de mai multă vreme la scenariul înlocuirii dictatorului cu un nou lider comunist care să întoarcă fața României spre Est. Rechizitoriul procurorilor militari din Dosarul Revoluției demonstrează această realitate cumva unică printre statele defunctului Pact de la Varșovia. 

Astăzi, susținătorii financiari și doctrinari ai lui Călin Georgescu și ai curentului anti-occidental sunt urmașii celor care preferau rămânerea în sfera de influență rusească, sunt cei care după ce Iliescu și ai lui au făcut pirueta spre Vest, au fost marginalizați. În 2024, ei și cei pe care i-au mentorat s-au regrupat sub stindardul naționalist și anti-NATO aproape la fel ca acum 35 de ani, cu diferența majoră că nu au putut să preia puterea. Au încercat o lovitură de stat, spun procurorii care îl acuză pe Călin Georgescu de a fi fost vârful de lance al celor implicați.

Gruparea pro-Moscovită în frunte cu Ion Iliescu a ținut România pe loc din 1990 până în 1996, a manevrat alegerile, a păstrat Radioul și Televiziunea publice sub un control politic dur, a produs ruptură într-o societate oricum traumatizată de negura din care venea, instigându-i pe muncitori împotriva intelectualilor și pe români împotriva maghiarilor. Liderii inteligentiei din Timișoara au înțeles primii direcția greșită în care se îndrepta țara și au lucrat încă din februarie 1990 la Proclamația care a fost citită din balconul Operei și publicată a doua zi, pe 12 martie, exact acum 35 de ani. 

Proclamația de la Timișoara cu cele 13 puncte ale sale putea fi programul prin care România să lase rapid în urmă moștenirea sa comunistă, prin care să aibă un start bun și să se instaleze imediat pe o cale democratică și pro-occidentală. Textul Proclamației pornește de la faptul că Revoluția nu a fost „doar anticeaușistă ci și categoric anticomunistă” (punctul 1), că la căderea dictaturii au participat toate categoriile sociale, avertizând asupra metodelor de „dominație prin învrăjbirea claselor și categoriilor sociale și a ideologiei „luptei de clasă” (punctele 2 și 3), folosite de regimul Iliescu de mai multe ori. Documentul menționează premonitoriu șovinismul care va marca următorii ani și de care - spune Proclamația - se poate vindeca oricine în spiritul toleranței de la Timișoara, unde la declanșarea Revoluției și schimbării de regim au participat în mod egal românii, maghiarii, germanii, sârbii și membri ai altor grupări etnice „care de secole conlocuiesc” pașnic aici (punctul 4).

Și astăzi Timișoara e în fruntea listei celor mai tolerante orașe, dovadă că Dominic Fritz a fost ales pentru a doua oară primar al orașului. Spiritul toleranței și necesitatea alegerilor libere (punctul 5) domină acest text, care cerea în plus o istorie clară și corectă a perioadei 1944-1950 care să fie difuzată în „tiraje de masă” pentru a vedea cine sunt cei vinovați, dar și cine sunt cei care „s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei”,„plătind cu viața această îndrăzneală” (punctul 6) cu bătaie lungă spre liderii partidelor istorice. Mai departe, documentul declară că Timișoara nu a pornit Revoluția împotriva regimului comunist „pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul PCR-ului” (punctul 7). Din acest motiv, celebrul Punct 8 al Proclamației de la Timișoara cerea ca „legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, fiindcă „absența lor din viața publică este absolut necesa­ră” până la reconcilierea națională. Mai mult, legea electorală ar fi trebuit să prevadă un „paragraf special” care „să in­terzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării”, fiindcă activiștii de partid au fost „acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi adoptat Proclamația de la Timișoara ca program național? Elitele politice ar fi fost recrutate mai mult din zona intelectuală și a entuziaștilor schimbării, Ion Iliescu și gruparea pro-moscovită n-ar fi condus România primii șase ani după căderea lui Ceaușescu, țara ar fi fost primită în NATO și UE cu aproape un deceniu mai devreme, oamenii fostei Securități n-ar fi dirijat politica, iar copiii și nepoții lor aduși în sistem ulterior nu ar fi ajuns să-l favorizeze pe Călin Georgescu și n-ar fi aderat la tendința anti-NATO. Numărul trădătorilor de azi ar fi fost mai mic, justiția ar fi lucrat în favoarea țării, clasa politică ar fi avut un nivel intelectual mai ridicat, principiile ar fi dominat poate sistemul de interese pe care se bazează politica autohtonă, iar România s-ar fi putut număra printre cele mai dezvoltate state de pe continent. În schimb, țara are parte de reversul acestor posibilități și încă nu reușește să se oprească din cădere.