Ca atare e greu de sesizat. Căci e bine crescută. Se deosebește net de agitpropul gros, barbar și mârlănesc, corespunzând felului de a fi al îndoctrinării de partid și de stat. E foarte diferită și de mitocănia multor violatori din trupele ruse, a asasinilor în masă născuți și crescuți în comunism. În nazism. Sau în cultura ortodoxist-nazist-kaghebist-bolșevică a regimului putinist și postcomunist.

Propaganda isteață a kremlinofililor, a slugilor Moscovei, a sclavilor lui Putin e ca pila fină. Lucrează subtil. E verosimilă. Propune propoziții neadevărate, dar plauzibile. Tonul ei e frecvent ireproșabil. Stilistic e adesea delicată. Ca atare, la dreapta conservatoare a spectrului politic, e nu doar subiectul cel mai fierbinte al disputelor intelectuale românești, ci și tema care le va mai domina, probabil, mult timp.

De unde vine propaganda deșteaptă? Unde se duce? Provine adesea din complexe de superioritate și inferioritate alimentând frustrări. Se conturează din invidie, resentiment, rusofilie, creștinism fundamentalist, antiamericanism, antioccidentalism și se duce cu purtătorii lor mai întâi în sofisme și confuzii, de unde se îndreaptă spre infernul înrobirii.

Dacă nu-și ia seama și nu se întoarce din drum, propagandistul deștept va ajunge invariabil, la un moment dat, la expediatul impardonabil al naivilor în iadul complicității cu criminalii în masă genocidari.

În final, ca antisemiților, li se năruie propagandiștilor subtili complet și iremediabil personalitatea. Pățesc ce merită, căci pe fraieriți i-au transformat, comportându-se aparent bine, dar toxic, în făptași.

Dezechilibrarea și prostirea preopinentului

Propagandiștii iscusiți încep prin a ne ataca simțul comun. Nu ne-ar ”duce mintea”, n-am avea ”destule informații”, ”nu suntem istorici și nici erudiți” ca să le procesăm cum trebuie. Cu morala ”stăm iremediabil rău”. Cu atât mai rău, cu cât ne străduim mai mult s-o cinstim.

Ceea ce seamănă, desigur, din belșug, semințele mefienței față de normele noastre morale obișnuite. Și față de credința că suntem în stare să discernem nu (doar) între bine și rău, între alb și negru, între zi și noapte, ci, mai subtil, între nuanțele de gri, între cele 50 de variante de cenușiu dintre ele. Dar pentru îndoctrinații supuși cu succes operațiunii propagandiste, rezultatul final nu e defel nuanțat. E spălarea totală pe creier. Puțini se vor mai vedea în stare să distingă între bine și rău. Sau între alb și negru, zi și noapte.

Operând cu sofism și relativism în varii dozaje, propagandiștii fini ne acuză așadar repetitiv și abundent că am fi fraieri, naivi, proști și neștiutori. Ne atacă la baionetă capacitatea cognitivă, astfel încât să-i refuzăm încrederea propriei noastre percepții, propriei noastre cogniții, propriei noastre gândiri. Oamenilor de bun simț convinși, firesc, că e rău să lansezi un război de agresiune, să omori ori să violezi în masă în numele lui ”russki mir” li se sugerează revizuirea din temelii a gândirii, a principiilor, a sentimentelor, a opțiunilor și a alianțelor lor.

Li se inculcă, subtil, că, din varii motive, și mai cu seamă din pricina presupusei conspirații a altora, care i-ar spăla pe creier brutal ori subtil, n-ar mai fi ce cred că sunt (morali și apărători ai libertății), căci ar suferi de o disonanță cognitivă care i-ar muta chipurile automat în tabăra tiraniei și imoralității. O disonanță pe care n-o vor putea trata și lecui decât ascultând de deștepții de ei. Care n-ar fi rusofili și putinofili deloc. Nici cât negru sub unghie.

Principala fractură logică

Dar propagandiștii dăștepți știu că subtilitatea sau complicația excesivă omoară puterea de convingere. Prin urmare, recurg frecvent, de dragul eficienței și convertirii naivilor, la comparații aparent persuasive, dar în fond falacioase. Manevra de faultare a logicii și de fentare a atenției se numește da-dar-ism. Sau, în engleză, ”whataboutism”. Era una centrală și în propaganda lui Brejnev. Care, întrebat ”de ce au cotropit rușii Cehoslovacia, dimpreună cu alte state comuniste ale Tratatului de la Varșovia”, a replicat: ”dar americanii de ce au invadat Vietnamul?”

Ca și cum despre americanii din Vietnam ar fi fost vorba. Ca și cum fapta bună, rea, sau controversată a unora ar scuza-o pe cea sigur imorală și criminală a altora. Care n-are nicio legătură cu prima. Propaganda de acest tip nu se va obosi să încerce imposibilul. De pildă, să demonteze impresia inevitabil rea a crimei comise de tirania pe care propagandiștii fini o apără de critici și condamnări. În schimb, agitpropul totalitar, de tip moscovit, va ataca sub centură dușmanii reali sau imaginari ai Kremlinului, astfel încât să abată atenția de la tiranul rus, spre a o îndrepta, calomniator și defăimător, fie spre victimele lui, fie spre apărătorii victimei.

Sau spre o tabără terță, nevinovată. Căci nimic nu acoperă mai eficient culpa criminalului, decât învinuirea (falsă, dar isteață) a nevinovaților. Și reconvertirea interioară, voluntară, a celor din urmă.

Exemplu de propagandă deșteaptă

M-am trezit citind pe FB că, așa cum ”americanilor li se părea o linie roșie de netrecut instalarea de rachete nucleare în Cuba, la fel rușilor li se pare o linie roșie de netrecut o Ucraină controlată militar de americani. Nici în Cuba și nici în Ucraina nu discutăm despre dreptul la autodeterminare, tratate internaționale etc. Discutăm simplu despre ceea ce o superputere vede ca o amenințare intolerabilă din partea altei puteri. Discutăm de fapt despre un război mascat între SUA și Rusia, nu între „libertate” și „dictatură” sau „civilizație” și „barbarie”.”

Acest condensat reflectă multă muncă de concepție la mansarda agitpropului pro-Kremlin sau a ”influensărilor” hotărâți să pună umărul la încețoșarea temeinică a chestiunilor ridicate de agresiunea rusă.

Mi-am frecat, deci, pleoapele intens. Atâta cantitate uriașă de praf aruncat în ochi în atât de puține cuvinte false rar mi-a fost dat să citesc. Cum adică: ”nu discutăm?” Cine a decretat că ”nu discutăm” despre barbarie și civilizație? Și de ce să nu discutăm? Pentru că un preopinent crede sau vrea să ne facă să credem în false echivalențe (ruso-americane) și că aici ar fi vorba de cu totul altceva decât se vede cu ochiul liber, în speță de o subtilitate greu de priceput, sau de-o fatalitate ca furtuna cu tunete și fulgere a ”superputerii” care se vede ”amenințată?” Dar chiar era?

Și dacă era amenințată, cum a reacționat? Barbar? Sau civilizat? Era chiar o fatalitate să reacționeze barbar? Și partea cealaltă chiar a făcut la fel? Care e realitatea? O putem discerne?

Ce omoară propaganda? Analiza la obiect. Și bunul simț.

Realitatea e ușor de stabilit, din faptele întregistrate ca atare de istorie. Să recapitulăm. Moscova (da, aceeași Rusie care terorizează și acum și, potrivit unor observatori avizați, tocmai comite genocid în Ucraina) a plantat sub Hrușciov rachete sovietice, atomice, cu rază medie de acțiune, în Cuba proaspăt comunizată. Fuseseră instalate de regimul comunist sovietic la o aruncătură de băț de coastele americane, într-o vreme în care nu existau scuturi antirachetă.

Nici acorduri de dezarmare sau tratate încheiate de Moscova cu NATO. Sau ”relații strategice de lungă durată cu Moscova”, precum cele convenite de NATO cu ”partenerul” ei, Rusia, la Lisabona, în 2010. În 1961-62, rușii nu fuseseră provocați de americani. Dar Hrușciov a vrut să-și manifeste forța și competența, după ce pierduse rând pe rând în confruntări cu Vestul, pe tema statutului Berlinului, precum și cu regimul comunist chinez.

În reacție, președintele american Kennedy, dotat din plin cu bun simț și cu un instinct politic intact, a făcut exact ce trebuia, spre deosebire de succesorii săi de stânga de la Casa Albă din anii 70 și de după 2008. A procedat la o descurajare credibilă. L-a somat pe agresor, aratându-se gata să suporte la nevoie un conflict nuclear. Hrușciov a cedat nervos și a fugit cu rachetele între picioare.

Azi, în Ucraina chiar despre autodeterminarea negată propagandistic de preopinent vorbim. Moscova o contestă deschis. În vreme ce americanii n-au îndrăznit să intervină direct în sprijinul intervenției eșuate, execrabil pregătite, a refugiaților cubanezi care, ajutați de CIA, au încercat în 1961, cu mult înaintea crizei nucleare cubaneze, să răstoarne guvernul pro-sovietic, castrist.

De ce n-au intervenit americanii atunci? De proști, după mintea propagandiștilor fini de azi. Din pricina tratatelor internaționale, care interziceau asemenea intervenții. De pildă, tratatul de la Rio, din 1947. Ori Carta OAS. Exact așa cum Memorandumul de la Budapesta din 1994, semnat de Rusia după ce guvernul de la Kiev și-a cedat arsenalul nuclear, garanta integritatea teritorială a Ucrainei. De care rușii lui Putin își bat totuși joc, din 2014 încoace. Fiindcă nu e stat NATO. Căci SUA și Germania au încercat să împăciuiască Rusia pe spinarea Ucrainei, refuzând primirea ei în Alianța Nordatlantică.

Tocmai de tratate internaționale e deci vorba. De dreptul internațional. Pe care americanii, spre deosebire de ruși, îl respectă în prezent chiar mult mai mult decât în 1961. În timp ce rușii se comportă la 80 de ani de la ultimul război mondial încoace în cel mai bun caz ca în secolul al XIX-lea. Iar în cel mai rău, ca Hitler după ce a invadat Polonia. Pentru că pot.

Culmea agitpropului isteț

Propagandistul deștept de pe Facebook nu e de capul lui, desigur. Tonul îl dau unii și mai deștepți. Nu pe toți îi patronează dezinformatorii profesioniști de la Kremlin. Dar mai toți vor ”pacea”.

Poate cel mai titrat și mai consecvent antiamerican din intelighenția pro-putinistă de peste ocean îmi pare a fi, dacă nu mă înșel, John Mearsheimer. Ideea lui de bază, dacă l-am înțeles eu bine, e că tot ce fac SUA și aliații lor (mai ales Israelul) e rău. Pe cale de consecință, tot ce fac adversarii și inamicii lor ruși, chinezi, iranieni, teroriști, sau alții, e perfect, cât timp detestă societatea apuseană, capitalistă, democratică. Ucraina n-o detestă. Dimpotrivă, a înfuriat Rusia aderând la valorile occidentale. Ceea ce n-avea cum să nu provoace furiile și vindicta antioccidentalilor. De la Kremlin, sau din vest.

Astfel încât să sune bine în urechile naivilor de spălat pe creier, Mearsheimer, un adept al populismului de stânga american și al retragerii trupelor SUA din Europa, (care i-ar da lui Putin cale liberă spre a implementa proiectul fascist al Eurasiei, de la Lisabona la Vladivostok) îi propune Ucrainei nu războiul, ci ”pacea”. Și porumbelul ei.

Cum să se clădească această pace pe care e evident că agresorul n-o vrea? Simplu și… ”convingător”. Prin acceptarea unei neutralități care i-ar pune cizma Rusiei pe grumaz.

O astfel de ”neutralitate” sună bine, sună pașnic, sună – o, cât de pașnic sună! -, dar ar lăsa-o fără apărare în fața unei mari puteri teroriste, expansioniste, imperialiste, colonialiste și genocidare, care a supus-o unor repetate rapturi teritoriale și ar fi înghițit-o cu fulgi cu tot, dacă ar fi putut. Dacă țara martirizată n-ar fi avut, pe lângă curaj, rezistență și voința de a lupta, arme de la prietenii Ucrainei din vest. Arme necesare să se apere întrucâtva. Prea puține ca să-i învingă pe agresori. Și să-i oprească pe asasini și violatori.

Ce merită propaganda deșteaptă? Cenzura? Ignorarea? Defel! Demontarea.