Din difuzoarele stadionului Khalifa se aude imnul Iranului. Pe gazon domnește însă liniștea. Buzele jucătorilor rămân lipite, privirea fixă este ațintită parcă în gol. Nici unul dintre fotbaliști nu cântă. Tac ostentativ.

În câteva minute urmează să înceapă meciul pe care selecționata iraniană îl va disputa împotriva Angliei. Mulți dintre suporterii echipei Iranului au, în tribune, ochii în lacrimi. Tăcerea fotbaliștilor este forma de protest aleasă de „Team Melli”, cum este supranumită selecționata iraniană, față de brutalitatea regimului mullahilor de la Teheran manifestată împotriva conaționalilor care de săptămâni bune își cer în stradă libertatea.

„Atmosfera din jurul jucătorilor mei nu este deloc propice angajamentului și concentrării. Sunt cu toții afectați de această problemă”, mărturisește Carlos Queiroz, antrenorul mozambicano-portughez al selecționatei iraniene. „Sunt oameni. Sunt copii. Și vă dați seama prin ce trec acești copii care vor să își spună părerea”.

Ce așteptau suporterii de la Team Melli

Nu la fel de liniștit a fost drumul spre stadion, înaintea celei de-a doua partide a acestui campionat mondial. În tunelul care dă dinspre metrou către intrarea în tribune s-au întâlnit fanii englezi cu cei ai Iranului. Iar mesajele au fost cât se poate de limpezi: nu este vorba doar despre o confruntare sportivă.

Fatima nu a mai participat la o competiție de fotbal și spune reporterilor DW că este fericită pentru că acasă, în Iran, femeilor nu le este permis accesul la meciuri, pe stadioane. „Este prima oară când merg împreună cu fratele meu la un meci”.

Printre femeile, copiii și bărbații din Iran care se îndreaptă spre tribune sunt unii care poartă tricouri sau pancarte cu mesajele explicite ale revoltelor de acasă: „Femei, viață, libertate” și „Libertate pentru Iran”.

Sunt însă și iranieni care nu au venit în Qatar pentru a-și transmite solidaritatea cu protestatarii de acasă. Abdullah este aici pentru fotbal, nu pentru a discuta despre politică.

Totuși, întreaga suflare iraniană din tribunele arenei Khalifa a așteptat să vadă ce semnal transmite Team Melli. „Jucătorii trebuie să facă ceva, oricât de periculos este”, crede Aref, venit la stadion împreună cu soția sa, Naima, care îl completează: „Așteptăm un semn de la fotbaliști”.

Fericirea calificării, rușinea opresiunii

Nu au trecut multe luni de când atmosfera în jurul selecționatei era cu totul alta. În ianuarie, când Iranul a obținut calificarea la Mondiale, entuziasmul de pe stadionul Azadi s-a revărsat în întreaga țară. Un gol marcat împotriva Irakului de jucătorul lui FC Porto Mehdi Taremi a asigurat Iranului cea de-a șasea calificare la un turneu final al Campionatului Mondial de fotbal. La Teheran s-a cântat și dansat, în seara aceea, pe toate străzile.

Scenele par ireale, astăzi, când imaginile care vin din Iran sunt dominate de confruntările de stradă cu forțele represive ale regimului mullahilor. Au izbucnit după moartea tinerei de 22 de ani Jina Mahsa Amini, ucisă în septembrie în arestul așa-numitei poliții a moravurilor. Fusese reținută pentru că nu purta corect hijabul, baticul obligatoriu pentru femei în Republica Islamică. A urmat o veritabilă mișcare revoluționară de eliberare: mai cu seamă femei au ieșit de atunci constant în stradă pentru a cere sfârșitul regimului care, de 43 de ani, le consideră cetățeni de mâna a doua.

Protestele și-au pus amprenta și asupra jucătorilor naționalei. „Trebuie să recunoaștem: condițiile din țara noastră nu sunt potrivite iar oamenii noștri nu sunt fericiți”, afirma Ehsan Hajsafi, căpitanul echipei naționale a Iranului, cu puțin timp înaintea Cupei Mondiale.

Hajsafi s-a solidarizat cu protestatarii de acasă. La fel și echipierul lui Bayer Leverkusen Sardar Azmoun. Dar nu tot lotul echipei naționale a făcut-o. Sunt jucători care nu susțin acțiunile contestatarilor. Există o ruptură în lotul deplasat în Qatar.

Pentru cei care se exprimă critic la adresa regimului de la Teheran și pentru familiile lor, pericolul de a-și atrage furia liderilor statului este mare și consecințele pot fi dramatice. Elnaz Rekabi, alpinista care a participat, la Seul, la o competiție internațională fără a purta pe cap baticul obligatoriu, a ajuns, potrivit unui relatări neoficiale, în arest la domiciliu, după întoarcerea în Iran.

Din meciul de fotbal pierdut împotriva Angliei cu 2 la 6, iranienii și restul lumii vor rămâne însă cu alte amintiri decât cele opt goluri. În primul rând, cu gestul impresionant de la intonarea imnului.

Sardar Azmoun, jucătorul iranian care evoluează în Bundesliga, s-a plasat de mult timp, prin postări antiguvernamentale pe rețelele de socializare, de partea mișcării pentru libertăți civile. „Să vă fie rușine, celor care ucideți oameni atât de ușor. Trăiască femeile iraniene!”, a scris Azmoun, printre altele. Și întocmai pe măsură de entuziasmată a fost și reacția suporterilor din tribună, când jucătorul lui Leverkusen a fost introdus pe teren împotriva Angliei, în minutul 77 al partidei din Qatar.