Cel mai recent se intitulează „Putin împotriva Occidentului. Războiul din Ucraina și noua dezordine mondială”, Polirom, 2023. Este o carte de interviuri pe care Armand Goșu le-a acordat unor jurnaliști români. Primul e datat cu 25 februarie 2014, în perioada premergătoare anexării Crimeii, ultimul e din 19 octombrie 2023, în plină invazie a Rusiei împotriva Ucrainei. 

Între aceste borne se întinde un întreg cortegiu de evenimente și procese de reconfigurare a lumii, care nu se vor opri aici, volumul fixează doar un segment din ceea ce Armand Goșu spune că este „o luptă pe viață și pe moarte dintre civilizația occidentală și dușmanii ei.” Viitorul României și implicit al Republicii Moldova depinde de rezultatul acestui război. 

Un analist în „stihia” sa

De când s-au complicat lucrurile în Est, mai ales după 24 februarie 2022, este super solicitat. Toată lumea trage de el, cum se spune într-un limbaj mai colocvial. Își împarte activitatea de profesor de studii rusești și post-sovietice cu o intensă activitate publicistică. E invitat în talk-show-uri, acordă interviuri, scrie pentru „Revista 22” și pentru alte instituții media, susține conferințe publice, la care întinde hărți pe perete cu teatrul de operațiuni din Ucraina: explică dispunerea forțelor militare, structura și efectivul lor, rutele de transport și aprovizionare, zonele ocupate de ruși și cele eliberate de ucraineni, bătălia pentru Crimeea etc. Și între atâtea preocupări interne și colaborări cu centre de studii din Occident, are frecvente deplasări la Kiev, Chișinău, Odessa... 

Ar fi mers și la Moscova, pentru a lua pulsul stărilor de spirit în împărăția lui Putin, mai ales că la Moscova a stat mulți ani de zile în arhive, a susținut un doctorat în istoria Rusiei, a colaborat și cu BBC. Azi însă nu mai poate ajunge acolo, după ce Roskomnadzor-ul l-a pus pe lista „agenților străini”, alături de alți 803 indezirabili: generali americani, opozanți și intelectuali de vază ruși, în a căror vecinătate, „pe lista stigmatizaților”, spune el, se simte foarte confortabil.

România, Ucraina, Moldova

Armand Goșu a deplorat mulți ani lipsa unei expertize mai ample și sistematice românești asupra spațiului rusesc și post-sovietic. Abia anexarea Crimeii în 2014 a fost „dușul rece” care a trezit clasa politică și societatea românească din placiditate. 

România a devenit principalul aliat al Kievului în ce privește asigurarea coridoarelor de transport pentru cerealele ucrainene. Există, cu toate acestea, încă destulă inerție și abordări de tip conspiraționist în unele instituții românești în raport cu vecina din Est: „În relația cu Ucraina, România s-a uitat spre trecut, iar Polonia, spre viitor”. Și la începutul războiului, unii, la București, au mizat pe o victorie lejeră a Rusiei. Or dacă ești onest și rațional, spune Armand Goșu, nu-ți poți dori înfrângerea Ucrainei, pentru că ar urma anexarea Republicii Moldova și exportul de violență rusească în spațiul european. 

Propaganda moscovită în România lucrează mai subtil, agenții săi nu fac pledoarie pro-Putin pe față, ci ațâță patimi antioccidentale. Și azi, după doi ani de război, am adăuga, mai poți citi cu stupoare pe rețelele de socializare românești că ucrainenii sunt de vină, nu Rusia, care nu face decât să apere „valorile tradiționale” de influența malignă a Vestului. 

În același context, Armand Goșu a scris despre relația cu Chișinăul: „E în interesul securității României ca scena politică din Moldova să rămână stabilă, iar Moldova să rămână orientată ferm spre Occident. România a fost foarte geloasă ori de câte ori alt membru UE își manifesta un interes special pe dosarul Moldova. Bucureștiul a dorit un fel de exclusivitate, să se ocupe doar el de relația cu Moldova la nivelul structurilor euroatlantice. Deci, dacă se întâmplă ceva negativ la Chișinău, iar România ridică grațios din umeri, statutul Bucureștiului ca actor regional nu va mai avea niciun fundament. Pur și simplu, România nu va mai fi luată în serios pentru niciun rol în zona extinsă a Mării Negre.” (p. 91) 

Cronologia a 20 de luni de coșmar

Pe 2 martie 2022, la o săptămână după declanșarea invaziei, Armand Goșu prevedea că va fi un război lung, cu pierderi și costuri politice și economice imense și cu sute de mii de victime. Este optimist, mai ales în interviurile din prima parte a volumului, în care discută despre victoriile ucrainene la Herson – care păreau să anunțe prăbușirea regimului Putin –, sau despre spectaculoasa străpungere de la Harkov, când în numai câteva zile ucrainenii au recuperat 10.000 de kilometri pătrați. Și chiar dacă unele predicții ale sale nu s-au adeverit, după eșecul ofensivei ucrainene din vara lui 2023, Armand Goșu își păstrează aceeași evaluare obiectivă și „rece” a situației, ajutându-ne să rămânem lucizi, să ne păstrăm încrederea în victoria finală a Lumii libere.  

I se pun întrebări simple, razante, alteori mai elaborate, la care livrează răspunsuri clare, edificatoare. Când nu știe, spune că e vorba de simple ipoteze, că se situează în zona posibilului, nu a certitudinii absolute, chiar dacă va contrazice tentația multora de a lua drept realitate propriile lor dorințe și așteptări. 

Perspectiva de istoric îl ajută să vadă lucrurile în adâncime: „Vestul n-are conștiința pericolului rusesc, anul 1814, când soldații ruși au ocupat Parisul, e departe, Europa de Vest are memorie scurtă, e cinică și mercantilă. Europa Centrală și de Est are un noroc istoric cu lumea anglo-saxonă, cu SUA, Canada și Marea Britanie.” (p. 52) Dar și aici sunt ezitări, din păcate. Statele Unite, Marea Britanie, spune Armand Goșu, au datoria să apere Ucraina, în virtutea garanțiilor de securitate pe care i le-au acordat, atunci când au insistat ca aceasta să renunțe la arsenalul său nuclear moștenit din perioada sovietică. Dacă l-ar fi avut, probabil că Rusia nu ar fi îndrăznit să atace Ucraina, dar în cazul acesta tratatele ar deveni caduce și toți s-ar repezi să-și procure arme nucleare.   

Acuză, fără ezitare, un raport al Amnesty International (primit cu jubilație de ruși) care susține că armata ucraineană a folosit locații civile drept scut, dar nu produce nicio dovadă în acest sens. „Nici măcar o singură locație civilă n-a fost folosită pentru a lansa atacuri asupra trupelor rusești.” Un milion de euro pe zi este bugetul lui Amnesty International – organizație care altă dată a jucat un rol important în promovarea drepturilor omului –, observă Armand Goșu, „și mi se pare straniu faptul că la un milion de euro pe zi (...) poți să produci un raport pe care un masterand sau doctorand mai bine pregătit l-ar fi putut redacta colectând informațiile de pe canale de Telegram, pentru 100 de euro.” (p. 105)

O incursiune în bestiarul politic rusesc

Narațiunea lui Armand Goșu, desfășurată în interviuri, oferă nu doar o lectură foarte utilă pentru înțelegerea esenței actualului război, dar e și captivantă, bogată în detalii, rod al unei atente și laborioase acumulări de fapte. Ne propune o adevărată incursiune în culisele bestiarului politic rusesc. 

De pildă, episodul Prigojin, fostul protejat al Kremlinului, care la 24 iunie 2023 pornise o insurecție asupra Moscovei. Deși a eșuat, rebeliunea a reușit să bage groaza în Putin, Medvedev și în alți conducători ruși, care părăsiseră în mare grabă capitala spre destinații secretizate, ca mai apoi, întors la Kremlin, Putin să le mulțumească, penibil, armatei și serviciilor secrete pentru ceea ce n-au făcut: nu s-au opus răzvrătiților. „De parcă ar fi dat cineva ordin să fie curățat terenul în fața mercenarilor, ca nimic să nu-i deranjeze în avansarea lor.” (p. 255). Abia acum a înțeles Putin cât e de vulnerabil, conchide Armand Goșu, și că o altă lovitură de stat ar putea să aibă mai mult succes. Nimeni nu-l va apăra. 

„Putin împotriva Occidentului” este o carte-ghid, o carte de raftul întâi în aceste vremuri în care viața noastră atârnă în balanța curajului unui popor, ucrainenii, și mai depinde, fundamental, de clarviziunea și determinarea Lumii libere de a ne sta alături împotriva Răului