"Am privit în ochii omului. Îl consider direct și demn de încredere. Am putut să-i văd sufletul". Astfel îl descria președintele american George W. Bush pe omologul său rus Vladimir Putin, după prima lor întâlnire de la Brdo (Slovenia), din iunie 2001.  

Lucrurile aveau să se schimbe radical în timp până când, 21 de ani mai târziu, evaluarea altui președinte american despre Putin să devină diametral opusă: ”Cred că este un criminal de război”, a afirmat Joe Biden în martie 2022, la scurt timp după ce șeful suprem al Rusiei a lansat un atac masiv asupra Ucrainei. Pentru actualul șef de la Casa Albă, conducătorul Kremlinului este un ”dictator ucigaș, un criminal care poartă un război imoral împotriva poporului Ucrainei”.  

Față de momentul numirii sale în funcția de prim-ministru de către președintele de atunci, bolnavul de inimă și mai mult absentul Boris Elțin, în august 1999, percepția principalului actor din NATO, Statele Unite, despre Putin a culisat de la partener strategic la inamic căutat cu mandat de arestare.  

Apropiere în primii ani  

Când Putin a venit la putere, în august 1999, Rusia tocmai avea un acord de cooperare cu NATO, semnat cu doi ani mai devreme. Boris Elțin renunțase, astfel, la opoziția față de extinderea Alianței Nord-Atlantice prin includerea de state din fosta sferă de influență sovietică. NATO înființase un birou de informații la Moscova iar Rusia avea deschisă o misiune diplomatică la sediul din Bruxelles al alianței militare occidentale. Ulterior, s-a adăugat un organism oficial, Consiliul NATO-Rusia, în care se discuta despre cooperare, dezarmare și aderarea voluntară a statelor libere la alianță. Vladimir Putin nu doar că nu a avut obiecții, ci a sugerat chiar că Rusia însăși ar putea într-o zi să se alăture NATO.  

În septembrie 2001, la doar două săptămâni după devastatoarele atacuri teroriste islamiste din SUA, Putin a ținut în Bundestag  un discurs în limba germană. Liderul de la Kremlin propunea Europei o luptă comună împotriva terorismului și un parteneriat de securitate. E drept, chiar atunci s-a plâns că deciziile se iau fără Rusia, deși Războiul Rece dintre superputeri se încheiase. Putin nu a exclus posibilitatea ca Rusia să adere la NATO dacă oferta este corectă. Aderarea la Uniunea Europeană a fost, de asemenea, o opțiune pentru Rusia, aflată în dificultate economică.  

Afaceri bune cu democratul „fără cusur”

Petrolul și gazele rusești au devenit două dintre cele mai importante surse de energie din UE. În 2006, președintele de atunci al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, contrazicea preocupările legate de o posibilă dependență de o Rusie instabilă politic și economic: deși Rusia este cel mai important furnizor, Europa este, la rândul ei, cel mai important client - deci ar exista o dependență reciprocă.  

Cu timpul, Comisia Europeană a observat cum Vladimir Putin monopoliza exporturile de petrol și gaze în companiile de stat aflate sub controlul său personal. Europenii au cerut liberalizarea piețelor energetice din Rusia pentru a oferi acces altor companii, dar Putin a refuzat categoric.  

Șeful statului rus a profitat de faptul că avea mulți susținători în UE, mai ales pe cancelarul social-democrat german Gerhard Schröder, care avea să garanteze că președintele de la Kremlin este un ”democrat fără cusur”. Pe măsură ce își consolida poziția de lider, Putin reconstruia țara după comunism și haos. Era clar că nu totul avea să fie ”ideal tipic”, recunoștea Schröder, în noiembrie 2004. Putin începuse deja cu măsuri împotriva presei critice, a membrilor opoziției și a oligarhilor nedoriți. După o întâlnire cu cancelarul german, în 2004, a expus ideea unei ”democrații gestionate”. Cu toate acestea, în 2013, președintele executivului comunitar Barroso vorbea încă despre un spațiu comun ”economic și uman” de la Lisabona la Vladivostok, ca o viziune pe termen lung.  

Schimbarea de curs  

Vladimir Putin nu a ascuns niciodată intenția sa de a poziționa Rusia ca o mare putere mondială, chiar o superputere. Când a preluat funcția de prim-ministru, în urmă cu 25 de ani, fostul șef al serviciilor secrete promitea  să ”creștem autoritatea și să nu ne fie rușine de interesele noastre și nici că avem zonele noastre de influență. Rusia a fost și este o mare putere. Nu trebuie să ne permitem să ni se ignore părerile”. Mesajul acesta avea să îl transmită și în discursul rostit în 2001 în Bundestagul german. A fost atunci perceput ca fiind mai degrabă cooperant.  

Când SUA au acționat apoi în mod complet autonom ca putere principală a lumii în războiul din Irak iar NATO a fost extinsă din nou în 2004, împotriva opoziției moscovite, cu cele trei state baltice, România, Bulgaria, Slovacia și Slovenia, în mintea lui Putin a încolțit un nou plan.

În 2007, la Conferința de Securitate de la München, a izbucnit de furie. Expansiunea NATO spre est, către Rusia, avea să critice Putin vehement în discursul rostit în capitala bavareză, ”reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Avem dreptul să întrebăm împotriva cui este îndreptată această extindere. Și ce s-a întâmplat cu asigurările pe care ni le-au dat partenerii noștri occidentali după desființarea Pactului de la Varșovia. Unde sunt aceste declarații astăzi? Nimeni nu mai vorbește despre ele”.  

Reprezentanții NATO și UE au subliniat în mod repetat că astfel de angajamente nu au fost asumate nici în 1990, când Germania a fost reunificată, nici mai târziu. În 1997, Rusia însăși a fost în cele din urmă de acord cu extinderea NATO, cât timp trupele aliate nu erau staționate permanent în noile state membre.  

Discursul de la München este considerat un punct de cotitură în relația dintre Rusia lui Putin și statele occidentale. Tratatele de control al armelor și de dezarmare se prăbușeau. Rusia a încercat să-și îmbunătățească relația cu China și să câștige mai multă influență în Balcani, în Africa și Asia. Putin a vrut să demonstreze că Rusia este încă o mare putere. În comentariile occidentale însă, avea să fie ridiculizat ca un ”țar insultat”.  

Războaie împotriva Georgiei și Ucrainei  

La summitul NATO din aprilie 2008 de la București, Alianța, în prezența lui Vladimir Putin ca invitat, a decis - în cuvintele secretarului general de atunci, Jaap de Hoop Scheffer - că ”ușa rămâne deschisă pentru noi aderări”. Ucrainei și Georgiei li s-a promis o viitoare admitere în NATO - SUA au vrut chiar să le dea celor două țări un calendar al procesului, dar acest lucru a fost împiedicat de Germania și Franța, care nu au vrut să-l enerveze prea tare pe președintele rus.  

Putin a considerat în cele din urmă summitul de la București o umilință și a răspuns în felul său. În august 2008, Rusia a intervenit militar în Georgia și preluat controlul în teritoriile georgiene Abhazia și Osetia de Sud. Intervențiile miniștrilor de Externe ai UE nu au rezolvat nimic.  

Și a venit, în 2014, rândul Ucrainei. După ce politicienii proeuropeni au preluat puterea la Kiev și l-au alungat pe președintele prorus, Vladimir Putin a invadat peninsula Crimeea și a anexat-o, încălcând normele dreptului internațional, și a atacat părțile răsăritene ale Ucrainei, unde i-a susținut pe separatiștii loiali Kremlinului.  

Uniunea Europeană a reacționat cu sancțiuni inițiale, Franța și Germania au încercat să medieze. În capitala belarusă Minsk au fost semnate acorduri care urmau să ducă la pacificare în Ucraina și să pună în practică o soluție politică. Acele acorduri nu au devenit niciodată realitate. După atacul asupra Ucrainei și doborârea unui avion de pasageri cu mulți olandezi la bord deasupra estului separatist al Ucrainei, relațiile cu UE și NATO s-au deteriorat dramatic. În 2014, președintele american Barack Obama a ridiculizat Rusia ca fiind o ”putere regională” care slăbește. Se spune că Putin s-ar fi simțit grav jignit de această afirmație.  

Amenințătoarea Rusie  

De atunci, lucrurile au intrat pe o pantă accelerat descendentă. O evaluare a relației, realizată în 2021 de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, după un summit UE de la Bruxelles, a avut tonuri dintre cele mai sumbre: ”Deciziile deliberate și acțiunile agresive ale guvernului rus din ultimii ani au creat o spirală descendentă negativă. Conturarea relației cu Rusia rămâne o provocare strategică pentru UE”.  

Importurile de energie din Rusia către UE au continuat însă, în ciuda tuturor dezacordurilor politice. Când Rusia a început să închidă gazoductele către Europa, în februarie 2022, după lansarea războiului amplu de agresiune împotriva Ucrainei, capitalele europene și-au dat seama cât de vulnerabile au devenit la șantaj. A urmat o criză a prețurilor la energie și decuplarea rapidă și pe scară largă de la conductele de petrol și gaze naturale rusești. Gazul lichefiat în cisterne continuă să fie livrat din Rusia.  

Rusia lui Putin este, între timp, supusă unor sancțiuni economice uriașe. Aproape tot Occidentul sprijină Ucraina. Dar, în ciuda relațiilor politice deteriorate, un număr mare de companii germane continuă să fie active în Rusia. Comerțul alimentar, industriile farmaceutice și chimice sunt cele mai importante sectoare care nu fac obiectul sancțiunilor UE.  

Reînarmarea armatelor occidentale și apărarea teritorială sunt din nou sarcini principale ale NATO. ”Rusia rămâne cea mai mare amenințare imediată la adresa securității aliaților”, se arată în declarația summitului NATO de la Washington, din iulie 2024. Contactele din Consiliul NATO-Rusia au fost întrerupte. Rusia și-a închis misiunea la sediul alianței. Cancelarul Olaf Scholz susține, de asemenea, ”descurajarea” Rusiei și dorește, în acest sens, staționarea în Germania a unor noi rachete de croazieră americane.  

Ultimul prieten al lui Putin din Europa  

O singură țară, care se întâmplă să dețină în această jumătate de an și președinția Consiliului Uniunii Europene, vede lucrurile altfel: Ungaria. În urmă cu câteva zile, premierul de l.a Budapesta, Viktor Orban, care întreține bune relații economice cu Moscova, a făcut un exercițiu de admirație față de presupusul criminal de război Vladimir Putin, căutat cu mandat de arestare - l-a lăudat pentru modul în care Rusia a reușit să evite prejudiciile sancțiunilor occidentale. "Este greșit să descriem Rusia ca pe o autocrație rigidă, neostalinistă. Vorbim mai mult despre o țară care va demonstra flexibilitate tehnologică, economică și, vom vedea, poate și socială", a spus Viktor Orban într-un discurs rostit la Tușnad, în fața participanților la Universitatea de Vară Bálványos.  

Pe parcursul acestui sfert de veac, președintele rus și-a transformat țara în ”cea mai puternică dictatură personalizată din lume”, susține, într-o analiză pentru DW, politologul rus Mihail Komin. Acest lucru a fost posibil doar pentru că, de-a lungul sfertului de secol în care a fost la putere, Putin a subminat în mod persistent toate instituțiile politice ale Rusiei. Iar după 25 de ani la putere, Vladimir Putin a mai rămas cu un singur prieten loial în Europa. 

Adaptare după un articol publicat pe DW-Deutsch.