În fapt, e mult mai mult. E o criză de stat. Şi e una care nu afectează doar Turcia şi statele vecine, ci ar putea să schimbe din temelii percepţia occidentală şi răsăriteană despre mult elogiatul „model turcesc”, care în epoca eşuatei Primăveri Arabe li se recomanda cu multă căldură magrebinilor. E vorba de ideea unui islam politic, care, departe de tirania de tip persan, ori a Frăţiei Musulmane, la ani lumină de islamismul de epocă de piatră al talibanilor, ori de terorismul al Quaidei, să fie compatibil cu principiile democraţiei şi statului de drept. Acest model se prăbuşeşte în aceste zile în Turcia.

Ce anume a declanşat criza se ştie. La rădăcina ei se află un complex de cauze. Boomul economic turcesc a luat sfârşit. Lira turcească e în cădere liberă, investiţiile străine au alimentat un proces economic deficitar şi s-ar putea retrage rapid, după cum remarca vineri Neue Zuercher Zeitung.

Apoi, mişcarea islamistă din Turcia s-a scindat. Premierul s-a certat grav cu adepţii carismaticului Fethullah Gülen, un predicator extrem de influent, care îi susţinuse ascensiunea, dar ajunsese să-i critice derapajele interne şi externe. Cele din urmă au mutat Turcia din tabăra occidentală în cea a unor state precum Iranul fundamentalist.

Concomitent a naufragiat autoritatea morală a premierului şi a partidului guvernamental islamist, AKP. Au distrus-o nu atât protestele generate în parcul Gezi şi în Piaţa Taksim de antiecologismul puterii şi de islamizarea galopantă a ţării cât, mai degrabă, reacţia extrem de brutală a aparatului represiv împotriva unor manifestaţii esenţialmente paşnice.

Încă de atunci, Erdogan i-a surprins pe mulţi recurgând la delirante explicaţii conspiraţioniste pentru o criză iscată de neajunsurile şi defectele propriei sale politici, marcate de un stil de conducere autoritar şi trufaş, precum şi de incapacitatea de a-şi asuma propriile greşeli.

Încât e greu de înţeles de ce, mai nou, unii editorialişti occidentali continuă să se arate uimiţi şi dezamăgiţi de reacţiile furibunde, câtuşi de puţin conforme principiilor unui stat de drept, ale premierului turc la scandalul de corupţie care-l vizează personal pe Recep Tayyip Erdogan.

Care, deşi şi-a dat afară zece miniştri, a continuat să lanseze acuzaţii pâcloase, cu rezonanţe antisemite şi antiamericane, privind o presupusă „conspiraţie internaţională” împotriva persoanei sale. Aceasta, deşi acuzele de corupţie planând asupra executivului de la Ankara se leagă nu doar de afaceri imobiliare necurate, ci şi de tranzacţiile oneroase făcute, în pofida embargoului internaţional, cu regimul de la Teheran.

Ca şi Regele Soare, Erdogan pare a se considera intangibil. Şeful guvernului manifestă o stranie indiferenţă faţă de logică, ori faţă de imaginea Turciei şi a partidului său. Comportamentul său, tipic pentru dictaturi, monarhii absolute şi autocraţii, sugerează că ar fi legitim să se pună semn de egalitate între premier şi statul turc.

„L'etat, c' est moi”, exclama cândva Ludovic al XIV-lea. Încât premierului i se pare de bună seamă normal să se agaţe de putere călcând în picioare principiile statului de drept şi separaţia puterilor. I se pare probabil firesc să epureze poliţia şi corpul magistraţilor şi să pună beţe în roate investigaţiilor care, încercând să elucideze faptele, s-au apropiat periculos de posibilele delicte de corupţie ale membrilor familiei sale.

Reacţiile panicarde ale premierului la aceste investigaţii n-aveau cum să nu amplifice suspiciunile generate de superbia şi imprudenţa politicii lui Erdogan. A acuza un prezumtiv „complot murdar” fără a putea explica de ce, în acest caz, s-a remaniat cabinetul, zece din cei mai importanţi miniştri fiind daţi afară, nu ţine loc de explicaţii. Or, potrivit unuia din demnitarii demisionari, fostul ministru al ecologiei, toate cele de care sunt acuzaţi mai marii turci s-au executat doar „la ordinul lui Erdogan”.

Date fiind şi aceste critici interne e clar, că, oricât va reuşi premierul să amâne deznodământul, „steaua sa a început să apună”, după cum afirmă, textual, Frankfurter Allgemeine Zeitung. Odată cu ea ar putea păli însă, de asemenea, iluzia, larg răspândită în est şi vest, potrivit căreia islamismul ar fi o ideologie care, la rigoare, ar putea furniza şi un sistem compatibil democraţiilor şi societăţilor deschise.