Generalul Ion Costaș este una dintre figurile care au stat la baza creării statului Republica Moldova. A fost primul ministru al Afacerilor Interne (1990–1992) și primul ministru al Apărării, imediat după crearea acestei instituții. A avut un rol central în organizarea structurilor de forță ale noului stat - poliția, trupele de carabinieri și primele unități ale Armatei Naționale. În timpul conflictului armat de la Nistru din 1992, a fost implicat direct în coordonarea structurilor de apărare ale statului. Este cunoscut și pentru episodul reținerii liderului separatist Igor Smirnov, într-un moment de maximă tensiune politică. În interviul oferit DW, generalul Ion Costaș vorbește despre izbucnirea războiului, presiunile externe, amenințările Armatei a 14-a și despre cum a încercat Republica Moldova să reziste într-un moment în care armata exista mai mult pe hârtie, iar comunitatea internațională era un simplu spectator. 

DW: Domnule general, cum a început războiul de la Nistru din 1992? Regimul separatist de la Tiraspol ne numește pe noi (pe moldoveni, n. red.) agresori, iar la un moment dat chiar a spus că ar trebui să ne cerem scuze și să plătim daune de război. Cum s-a declanșat, totuși, acel conflict?

Ion Costaș: Ceea ce s-a întâmplat la noi în 1990 -1992 nu a fost un simplu „conflict”. A fost un război ruso - moldovenesc. Iar ce am văzut ulterior, în 2014, în Ucraina, a fost aproape tras la indigo după scenariul aplicat aici. Primul război al rușilor în spațiul ex-sovietic a fost aici, la noi. În Ucraina au repetat modelul, mult mai complex, dar pe același tipar.

Mulți au spus că nu a fost război, inclusiv Mircea Snegur (primul președinte al R. Moldova, n. red.) declara ulterior că ar fi fost doar un conflict. Ce conflict? A fost intervenția directă a Armatei a 14-a a Rusiei. Era o armată complet înzestrată: cu muniții, logistică, ofițeri. Una dintre cele mai organizate structuri militare din sud-estul Uniunii Sovietice. Au existat scrisori, au existat amenințări clare: „Dacă nu lăsați Transnistria să existe așa cum s-a autoproclamat, noi intervenim”. Sunt declarații consemnate. Eram amenințați deschis că, dacă nu ne „liniștim”, vom fi șterși de pe fața pământului. După ce Republica Moldova a fost recunoscută de ONU ca stat independent și suveran, tensiunile au crescut. Atmosfera era încinsă. Forțele ruse și gardiștii separatiști acționau coordonat.

În paralel, se încerca destabilizarea situației în sudul Republicii Moldova, în Găgăuzia. Și ei se proclamaseră „republică”. Aveam informații că din Râbnița, Tiraspol și alte zone urmau să vină eșaloane cu armament pentru a sprijini mișcarea. Eu eram ministru de Interne. Am încercuit atunci Găgăuzia pentru a preveni conflictul. Veneau eșaloane încărcate dinspre Odesa, Râbnița, Tiraspol. Noi le-am blocat accesul. Atunci am reușit să oprim extinderea. Dacă nu interveneam, am fi avut foc și în sudul țării.

Cum a reușit Republica Moldova să facă față presiunii militare în condițiile în care, de fapt, nu avea încă armată?

Pe hârtie aveam armată, în realitate nu aveam nimic. Nici ofițeri suficienți, nici muniții, nici logistică, nici resurse economice. Ministerul Apărării era abia creat. Voluntarii, rezerviștii, foștii militari au început să formeze primele structuri. Totul se făcea din mers. Când a fost atacat sediul poliției din Tighina, presiunea a crescut maxim. Generalul Lebedi a transmis clar: dacă nu încetați, intervenim cu artilerie, tancuri, aviație, elicoptere și distrugem tot. A fost un ultimatum.

Cum ne-a sprijinit România în timpul acelui război?

Am cerut ajutor României. Am discutat direct cu ministrul Apărării de atunci, generalul Nicu Spiroiu. Aveam o linie telefonică specială. Le spuneam ce ne trebuie: muniții, echipamente. Dimineața, la Iași, deja ajungeau eșaloanele cu ceea ce solicitasem. Menționez un lucru foarte important: nu a fost nici un soldat român să lupte aici. Sunt povești lansate de ruși, că ar fi luptat românii aici. Ajutorul a fost logistic, nu militar direct.

Aviația de la Mărculești

La Mărculești aveam 32 de avioane MIG-29. Exista riscul să fie scoase din țară. Am blocat decolarea lor. Le-am spus foarte clar: dacă încercați să decolați, familiile voastre aici rămân. Unii piloți au decolat. Alții au revenit ulterior. Am încercat să organizăm o aviație cât de cât funcțională. Aveam tehnică militară, aveam armament rămas din perioada sovietică. Dar nu aveam infrastructura și capacitatea logistică pentru un război cu Rusia.

Războiul nu l-a început Republica Moldova. Armata rusă era aici. Separatiștii erau înarmați din depozitele armatei ruse. Acționau sincronizat. Noi am încercat să ne apărăm statul, cu resurse minime, într-un moment în care instituțiile abia se nășteau. O bună parte dintre ofițerii care aveau rădăcini aici, în Republica Moldova - moldoveni, ucraineni, ruși, nu conta - s-au ridicat în apărare. Vorbesc de patrioți devotați cauzei naționale. Au venit și s-au înrolat. Am format plutoane, batalioane. Am luat ofițerii care erau prin școli militare, pe cei din rezervă, și i-am încadrat.

Ne-am opus! Nu așa cum ne-am fi dorit, dar am reușit să-i oprim la Nistru. Lebedi îi spunea lui Snegur: „Dacă nu vă potoliți, în 24 de ore suntem la Prut, iar dimineață o să beau cafea la București”. Comunitatea internațională știa ce se întâmplă, dar am văzut niște reacții total anemice. Noi am trecut exact prin scenariul aplicat de ruși azi în Ucraina. Diferența este că Ucraina a fost și este ajutată de comunitatea internațională. În cazul nostru, au fost niște reacții timide. Pentru noi era clar că Rusia încerca să refacă imperiul, iar noi am fost prima țintă. Au urmat Georgia,Armenia... Statele baltice au fost și ele sub presiune.

În interviuri, mai mulți combatanți spun că au ajuns aproape de Tiraspol, dar au primit ordin de retragere. Cine a dat acel ordin și care au fost motivele din spatele acelei decizii?

Am auzit și eu declarații ale unor combatanți care spun că aproape au ajuns la Tiraspol și au primit ordin să se retragă. Nu este chiar așa. Noi am fost pe toată linia Nistrului. Era dorință să înaintăm, dar realitatea era alta: a intervenit Armata a 14-a rusă. În momentul în care o armată intervine cu artilerie, tancuri și muniție nelimitată, nu mai vorbim despre un conflict local. Nu puteam face față. Nu aveam capacitate să pătrundem în zona respectivă.

Cum s-au format așa-numitele „gărzi transnistrene” și în ce măsură au fost acestea sprijinite și înarmate de Rusia, inclusiv din depozitele fostei Armate a 14-a?

S-au format bandele de gardiști transnistreni. Cum au fost înarmați? Simplu: din depozitele Armatei a 14-a. Scopul era să pună în genunchi Republica Moldova, suveranitatea și independența ei - un stat deja recunoscut de ONU. Era clar că vor folosi toate mijloacele.

Smirnov avea un „act” prin care se cerea Unirea Transnistriei cu Ucraina

Vă rog să ne povestiți despre episodul cu Igor Smirnov (primul șef al grupării separatiste de la Tiraspol). Unde și în ce circumstanțe a fost capturat? Cine a organizat operațiunea?

Smirnov avea asupra lui o decizie a așa-zisului „parlament transnistrean” prin care cerea unirea cu Ucraina. A fugit prin Odesa la Kiev pentru a obține susținere. Am avut contacte în Ucraina - colegi de școală militară, oameni din conducerea Ministerului Apărării. Le-am cerut sprijin pentru a-l reține. Președintele Snegur nu voia să mă implic. Spunea: „Nu-mi face probleme cu Moscova”. Oficial mi s-a spus: „Nu ne implicăm”. Dar eu mi-am asumat. Am trimis o echipă specială. Operațiunea a fost pregătită atent: mașini cu numere diferite, trasee diferite. A fost capturat în fața hotelului și adus prin Iampol - Soroca, traversând Nistrul noaptea, cu pontonul. La ora 5 dimineața am anunțat președintele: „Marfa e pe loc”. L-am ținut în subsol la Ministerul de Interne, apoi l-am predat procurorului general, Dumitru Postovan. La două zile după ce am plecat într-o deplasare, a fost eliberat. În secunda în care am aflat că a fost eliberat, am spus: „De aici încolo lucrurile vor degenera”. Și exact așa s-a întâmplat. La scurt timp, Armata a 14-a a intervenit deschis.

De ce, în 36 de ani, nu a fost identificată o soluție pentru conflictul transnistrean?

Pentru că acest conflict nu este unul intern. Nu este o dispută locală. Transnistria este un instrument geopolitic în mâna Rusiei. Atât timp cât Transnistria rămâne un cap de pod militar și politic al Rusiei în regiune, soluția nu depinde doar de Chișinău. Nu poți rezolva un conflict când una dintre părți nu este Tiraspolul, ci Moscova. Niciun președinte nu a vrut să-și asume decizii ferme. Nu au fost lideri care să pregătească societatea, să iasă în fața oamenilor, să mobilizeze, să încurajeze. Nu. Au fost prea mulți preocupați de interese personale. Nu au fost interesați să blocheze definitiv fenomenul separatist.

Ucraina și Cobasna

Când a început războiul în Ucraina, s-a discutat despre o posibilă intervenție la depozitul de muniții de la Cobasna (la 2 kilometri de granița cu Ucraina, n. red.). Rămășițele fostei Armate a 14-a puteau fi neutralizate în câteva ore. Ucraina are forță. Dar în 1992 era alt context. Atunci, în contra noastră au fost aduși să lupte, în componența forțelor ruse și separatiste, cazaci din regiunea Mării Negre, de pe Don... Asta a fost realitatea. Astăzi Ucraina rezistă cu sprijin occidental. Noi am fost un experiment, replicat ulterior în Georgia și în alte zone.

Ce ar trebui să se întâmple, realist vorbind, pentru ca acest conflict înghețat să fie soluționat?

Vă spun foarte direct: dacă războiul din Ucraina nu se oprește și dacă Rusia reușește să avanseze spre Odesa, noi suntem într-un mare pericol. Dacă Rusia ajunge la Odesa și taie Ucrainei ieșirea la Marea Neagră, noi rămânem cu Transnistria și cu frontiera directă cu Federația Rusă. Și atunci va fi extrem de grav. Suntem un stat mic și nu avem o coloană vertebrală statală suficient de puternică.

Dar cum ar putea fi convinsă Federația Rusă să-și retragă trupele staționate ilegal pe teritoriul Republicii Moldova?

Nu o oprești doar militar. Rusia are resurse, are populație, are un spirit imperial cultivat secole întregi. Singura soluție reală este presiunea internațională și slăbirea regimului separatist din interior. Dacă Ucraina blochează accesul Rusiei spre Odesa, asta ar fi, pentru noi, cea mai sigură soluție de suprimare a separatismului. Dacă nu, riscăm să avem imperiul rus la Nistru, cu toate consecințele.