Violenţa mortală nu a încetat nici după 20 de ani. Numai în luna februarie au fost împuşcaţi, sfârtecaţi de explozii sau ucişi în atentate cel puţin 52 de civili. Violenţa din zilele noastre este ecoul atacului care a debutat în noaptea de 19 spre 20 martie 2003, când nave de război ale SUA au lansat 40 de rachete asupra cartierului guvernamental din Bagdad. Din punct de vedere militar, Irakul nu avea cu ce să se opună invaziei de proporţii a "coaliţiei celor voluntari", compuse din SUA, Marea Britanie, Australia şi Polonia. După trei săptămâni, brutalul dictator Saddam Hussein era răsturnat de la putere. Iar la şase săptămâni de la debutul invaziei, preşedintele SUA, anunţa triumfal, pe 1 mai 2003, la bordul port-avionului Abraham Lincoln, încetarea luptelor.

Până atunci coaliţia condusă de SUA lansase asupra Irakului exact 29.166 de bombe şi rachete, potrivit unui raport al armatei americane. Mare parte din infrastructura Irakului a fost distrusă. Şi, potrivit reputatei organizaţii neguvernamentale britanice Iraq Body Count, mai bine de 7.000 de civili şi-au pierdut viaţa.

Este o cifră care avea să crească masiv în perioada următoare. Numărul total al celor care şi-au pierdut viaţa în războiul din Irak este, în funcţie de estimări, de 200.000 până la un milion de oameni. Prestigioasa revistă medicală "Lancet", raporta, deja în anul 2006, 650.000 de "cazuri suplimentare de deces". Iar pe atunci, războiul din Irak era departe de a se fi încheiat. Abia în 2011 militarii americani s-au retras din ţară. Şi numai temporar, fiindcă aveau să se întoarcă, pentru a sprijini Irakul în lupta împotriva miliţiilor teroriste ale Statului Islamic. Şi militari germani mai sunt staţionaţi până astăzi în Irak. Ei sunt în număr de 120, după cum a confirmat Ministerul german al Apărării, la solicitarea DW.

Război câştigat, pace pierdută

Aceasta fiindcă edificarea unui Irak democratic, după model occidental, s-a dovedit cu mult mai dificilă decât estima clasa politică din SUA în studiile sale strategice vopsite în roz. Nici vorbă să se fi înfiripat o prosperă insulă democratică după model occidental în Orientul Mijlociu. Fără o planificare suficientă, ocupanţii conduşi de SUA au fost rapid suprasolicitaţi de diferenţele de ordin etnic şi religios existente în ţară.

Pe 19 august 2003, o maşină-capcană a explodat în faţa cartierului general al ONU din Bagdad, ucigând 22 de oameni. Acesta a fost începutul sângeros al unei mişcări de insurecţie şi al unui război civil ce avea să dureze ani în şir. Drept rezultat, Dan Smith, directorul Institutului pentru Studiul Păcii (SIPRI) de la Stockholm, consideră că invazia condusă de SUA a fost "aroganta expresie a crezului vestic, că o ţară şi o ordine regională pot fi modificate după bunul său plac", după cum a declarat el pentru DW. 

Javier Solana, fost secretar general al NATO şi înalt reprezentant al UE pentru politică externă a făcut următorul bilanţ amar: "Dacă misiunea a fost aceea de a elibera Irakul de teroare, de a reconstrui ţara şi a întări securitatea la toate nivelurile, atunci a fost un eşec absolut."

Încălcarea dreptului internaţional

Dar atacul împotriva Irakului a fost în primul rând "o recurgere la violenţă, contrară dreptului internaţional, care a încălcat statutul ONU", după cum a subliniat pentru DW Kai Ambos, profesor de drept penal şi internaţional în cadrul Universităţii Göttingen. "Invazia din Irak nu a fost întemeiată printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU. În absenţa acesteia, rămânea doar posibilitatea de a justifica recurgerea la violenţă printr-un act de autoapărare, potrivit articolului 51 al Cartei ONU, ceea ce evident, nu a fost cazul." De aceea şi secretarul general al ONU din acea perioadă, Kofi Annan, a calificat războiul din Irak  drept contrar normelor dreptului internaţional. Germania a refuzat să ia parte la război. Dar prin faptul că a pus la dispoziţia trupelor de invazie baze militare şi le-a acordat drept de survol, Berlinul s-a făcut vinovat de "complicitate la un act contrar dreptului internaţional", a subliniat  Ambos.

Una din urmările acestui război ilegitim a fost, potrivit lui Jürgen Habermas, unul din cei mai cunoscuţi intelectuali germani, ruinarea prestigiului SUA. Imediat după debutul invaziei, el a declarat pentru ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung: "Să nu ne facem niciun fel de iluzii: autoritatea normativă a Americii s-a năruit." El a avertizat de asemenea că prin acţiunea lor contrară dreptului internaţional, SUA vor da "unor viitoare superputeri un exemplu devastator".

Torturi şi crime de război

Prestigiul SUA a fost ştirbit suplimentar de cazuri de crime de război şi tortură. În primăvara anului 2004, de exemplu, numele închisorii Abu Ghraib a făcut înconjurul lumii. Era o temniţă cumplită încă din timpul lui Saddam Hussein, dar au apărut fotografii care arătau că şi soldaţi americani îi torturează pe deţinuţi.

Masacre în rândul populaţiei civile au tot existat. La Haditha, puşcaşi marini americani au împuşcat 24 de civili neînarmaţi în 2005. În 2007, angajaţi ai firmei private de mercenari Blackwater au deschis focul abuziv asupra mulţimii din animata Piaţă Nisur din Bagdad, ucigând la întâmplare 17 oameni. Wikileaks a publicat de asemenea imagini terifiante cu o altă "crimă colaterală": două elicoptere ale armatei americane au deschis focul cu mitraliere calibrul 30 mm asupra unor civili neînarmaţi. Cel puţin 12 din ei au fost ucişi, între care şi doi jurnalişti ai agenţiei Reuters. De asemenea, au fost grav răniţi doi copii.

Motivaţia războiului nu se susţine

SUA au prezentat două motive pentru operaţiunea lor de schimbare de regim: o postulată primejdie reprezentată de armele irakiene de distrugere în masă şi postulatele legături ale lui Saddam Hussein cu reţeaua teroristă al Qaida. Nimic din toate acestea nu a fost adevărat. După invazie în Irak nu s-au găsit arme de distrugere în masă. Şi indiciile obţinute prin tortură, acelea că dictatorul irakian ar fi avut legătură cu atentatorii de la 11 septembrie, s-au dovedit a fi minciuni. Dar aceste informaţii false ale serviciilor secrete aveau un motiv, a explicat în dialog cu DW Stephen Walt, politolog în cadrul Universităţii Harvard. "Decizia fusese deja luată şi ei nu mai căutau decât justificarea. Nu este adevărat că deciziile s-au bazat pe informaţii. Ei au manipulat informaţiile pentru a justifica deciziile pe care le luaseră deja."

Punctul culminant al campaniei de convingere a unei opinii publice mai degrabă sceptice, a fost discursul foarte atent regizat al şefului diplomaţiei americane de la acea vreme, Colin Powell, pe care l-a rostit pe 5 februarie 2003 la sediul Naţiunilor Unite din New York. Powell a prezentat o sumedenie de aşa-zise "dovezi", potrivit cărora tiranul de la Bagdad deţinea deja arme bilologice de distrugere în masă şi lucra de zor la bombe atomice. Doi ani mai târziu, Powell a calificat propriul său discurs drept "pată de ruşine" şi s-a distanţat de el. "Eu sunt cel care, în numele SUA, am prezentat lumii informaţii false, şi asta va rămâne pentru totdeauna o parte a vieţii mele", a declarat el, făcându-şi autocritica.

Saddam Hussein era demult luat în cătare

În SUA se făcuseră de multă vreme auzite voci care cereau răsturnarea regimului din Irak. În 1998, sub administraţia Clinton, acestea au devenit politică oficală, în cadrul "Iraq Liberation Act". Adepţi ai liniei dure făceau presiuni asupra tinerei administraţii a lui George W. Bush să-l răstoarne pe Saddam Hussein de la putere încă înaintea atacului asupra turnurilor gemene de la New York, din 11 septembrie 2001, executat de terorişti ai reţelei al Qaida. Istoricul american Stephen Wertheim a explicat pentru DW motivul: "Saddam era o provocare pentru SUA. Pur şi simplu, fiindcă a supravieţuit războiului din Golf, din 1991. SUA speraseră că va fi răsturnat de la putere, dar a rămas în funcţie. Şi el era un obstacol în calea hegemoniei americane în Orientul Mijlociu." Războiul împotriva terorismului, proclamat după atentatele de la 11 septembrie, a oferit şansa transpunerii în practică a planurilor. Fiindcă, potrivit lui Wertheim, "preşedintele avea un amplu spaţiu de manevră pentru canalizarea mâniei populare şi pentru conturarea reacţiei".

La un deceniu de la destrămarea Uniunii Sovietice, SUA se simţeau în culmea puterii. Iar administraţia americană nu a vrut să se lase stânjenită de Carta ONU în acel moment de unipolaritate. Stephen Walt a explicat: "Americanii vorbesc cu plăcere despre ordinea bazată pe reguli şi despre cât de importantă este ea. Dar sunt reguli pe care le încălcăm cu plăcere dacă respectarea lor este incomodă pentru noi".

Această poziţie determină, printre altele, astăzi multe state, din Brazilia până în Africa de Sud şi India, să păstreze distanţă când e vorba de condamnarea războiului rus de agresiune în Ucraina sau de aplicarea de sancţiuni împotriva Moscovei, apreciază Kai Ambos. "Această dublă moralitate evidentă tocmai este luată la cunoştinţă de sudul global. Şi acest bolovan ne cade nouă pe picioare", a afirmat profesorul de la Universitatea din Göttingen.