Femei la putere în România? Nu este neapărat un mesaj politic, chiar dacă se întâmplă într-un moment cu o încărcătură specială iar politicul își face întotdeauna prezența, când există semne de putere. Sunt, însă, femei care au avut puterea să facă ceva în România și pentru România. Chiar în ciuda sau împotriva politicului.

Pe pereții uneia din sălile Palatului Dacia, fotograful Cornel Brad expune portretele a 28 de femei care, spune curatoarea Carmen Casiuc, ”au înfruntat și depășit tirania, nedreptatea, abuzul, indiferența și uitarea” instituționalizate în România, de-a lungul celor trei generații cărora le aparțin. Patru din cele 28 de femei au acceptat să își expună vulnerabilitățile din spatele puterii într-o discuție moderată de jurnalistul Robert Schwartz, în contextul celor 35 de ani scurși de la căderea Zidului Berlinului, momentul-simbol al întregului val al schimbării din Europa Centrală și de Est, și a dictaturii ceaușiste în România.

Expoziția din centrul vechi al Bucureștilor este, de altfel, o continuare a unei serii de 35 de portrete pe care același Cornel Brad le-a etalat chiar la Berlin, chiar pe locul vechii ”fâșii a morții”, în spațiul unei biserici aflate (înainte de ridicarea Cortinei de Fier și după căderea acesteia) în locul temporar ocupat de zidul din inima Germaniei și a Europei. Acolo, la Biserica Reconcilierii, au fost prezentate 35 de personalități care au contat în schimbarea României. Cei 35 fac parte din proiectul ”Oameni. Putere. România”.

Răul care de fapt nu a murit

La Palatul Dacia au vorbit scriitoarea Ana Blandiana, una dintre cele mai remarcabile opozante ale regimului totalitar ceaușist, voce neobosită a spațiului civic din România, Niculina ”Nina” Moica, președinta Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, care a trăit, în tinerețe, experiența dureroasă a gulagului românesc, și ”binomul” care a construit de la zero un spital public din bani privați, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu. Fie că România își va alege prima femeie președinte sau nu, adevărata transformare ar putea să vină din recunoașterea meritelor acestor personaje care au contribuit la o radiografie lucidă a trecutului și a prezentului.

Un trecut de care, au tot sperat cele patru femei, România ar fi trebuit să fie deja despărțită. În care răul suprem ar fi fost normal să fie amintirea mineriadei din 1990. Pe Ana Blandiana, imaginile brutalității din Piața Universității, care șocau lumea, au prins-o într-un amfiteatru al Universității din Montreal, unde ziariști canadieni încercau să afle ce se întâmplă cu violența barbară de la București. ”Iar noi nu știm nimic despre mineriadă”. În urmă cu o lună, spune poeta, ar fi considerat că acele zile au fost cea mai mare dezamăgire trăită în cei 35 de ani de libertate: ”Veneau ziariștii și mă întrebau cum îmi explic că este să lovești o femeie cu picioarele în burtă? Ăsta nu este un act politic. Ce fel de popor sunteți? Nu am trăit momente mai grele”. E drept, completează Blandiana, ”atunci eram după câteva luni de speranțe care se dădeau peste cap”. Cu atât mai mare este deziluzia pe care o trăiește urmărind cum în societatea românească se vehiculează cu atâta dezinvoltură mesaje totalitare ”acum, după 35 de ani. Această prăbușire mi se pare de neînchipuit”.

Vina politicienilor dar și a istoricilor

Despre deziluziile tranziției a vorbit și Nina Moica, care, după ce a trecut prin ce-a trecut în dictatura sovietică, ”am așteptat ca ceva să se schimbe. A venit Revoluția, m-am bucurat, până au venit următoarele dezamăgiri - mineriadele. Nu a ieșit ce și-a dorit poporul după Revoluție. A fost un pic altfel decât au crezut oamenii. Au fost certurile între noi, am ajuns să ne dușmănim și, uite, se repetă, iar începem să ne dușmănim, să ne certăm, să ne fie frică să spunem ce gândim. Sunt speriată și e trist că se întâmplă asta”. În opinia fostei deținute politice, ”trebuie să căutăm vina undeva între noi. În învățământ nu s-a făcut istorie, astfel că oamenii sunt străini de tot ce se întâmplă. Elevii din ziua de azi au auzit pentru prima oară de legionari. Este vina istoricilor că nu-și asumă răspunderea să explice ce și când s-a petrecut, în ce conjunctură, care a fost justificarea pentru cele de acum”.

Președinta AFDPR încă mai crede că ”o să avem zile complicate”, pentru că, după ce ”politicienii noștri, partidele și conducerea țării n-au fost destul de atenți la societatea noastră”, asistăm la ”o răbufnire a oamenilor care nu mai înțeleg, nu mai știu ce să creadă”.

Oportunitatea: răul a devenit palpabil

Oana Gheorghiu regretă și după 34 de ani ”că în 90 nu am reușit să avem un alt președinte decât pe Ion Iliescu”. Și, adaugă, ”nu am crezut că va exista un alt președinte care va face mai mult rău României decât el, dar iată că mai am avut unul”, cel care tocmai își încheie mandatele. Co-fondatoarea asociației ”Dăruiește Viața” este convinsă că s-a ajuns la aceste alegeri între opțiunea europeană și populismul filorus ”pentru că trăim încă în bula noastră, în București și marile orașe, unde viața e mai bună, și că nu am știut să-i ascultăm pe cei care o duc mai greu. Cred că nici nu știm despre ei prea multe”.

Colega ei Carmen Uscatu vede lucrurile într-o cheie puțin mai optimistă: ”Suntem o singură Românie, chiar dacă suntem atât de divizați. Iar oportunitatea pe care o văd este că răul a devenit acum foarte vizibil. Oamenii se mobilizează mult mai ușor în fața a ceva ce vedem și este palpabil. Acesta este momentul, nu neapărat de a ieși în stradă ci e a construi zi de zi, cu pași și cu strategie și cu bine. Ne-am mobilizat în momente grele, dar apoi ne-am dat fiecare în spate și nu am construit constant”.

Carmen Uscatu a preluat și ideea Ninei Moica, legată de corecta informare a celor tineri, dar a abordat-o într-o altă cheie, filtrată prin relația cu propriul copil adolescent: ”Încercăm tot timpul să le explicăm cu mijloacele noastre cum stau lucrurile, ceea ce nu e realist. Trebuie să le vorbim pe limba lor. La astfel de dezbateri ar trebui să fie și ei, pentru că vor ști foarte bine să le vorbească mai departe celor din generația lor, într-un limbaj pe care nu doar să-l înțeleagă, dar la care să și devină atenți. Apropo de TikTok: da, dacă așa trebuie să facem, în 20 de secunde, trebuie să găsim acea modalitate prin care să-i atragem. Ei vor înțelege cu siguranță, dacă noi reușim să ne adaptăm”.

Superputeri de femei puternice

Pentru că subiectul expoziției este puterea femeilor, o întrebare firească - și cumva extrasă din limbajul celor foarte tineri - a fost legată de superputerea fiecăreia din cele patru femei. Carmen Uscatu a evocat forța de a se ridica, atunci când viața o pune la pământ, la fel și Nina Moica, care a vorbit despre ”dorința de a răzbate, de a nu cădea. Viața te învață, trebuie puțin să și vrei. Eu m-am luptat foarte mult cu mine, cu restul, să rezist, să nu cedez, să nu cad, să trăiesc, să-mi cresc copilul, să fac tot ce se poate și ce depinde de mine”.

Oana Gheorghiu a ales perseverența, punctând, în completare, că ”nu am făcut nimic pentru asta, sunt norocoasă”. În schimb, Ana Blandiana nu consideră că ar fi avut o superputere ci că i-a fost ”mai ușor să mă port așa decât invers. Puteam să-i scriu ode lui Ceaușescu dar mi-ar fi fost mult, mult mai greu. M-am purtat ca mine însămi. Am avut o singură datorie, să pun pe hârtie ceea ce îmi dă prin cap, poemele și ideile. Era normalitatea mea. Și după aceea, bineînțeles, să încerc să public ce am scris. Uneori mi-a ieșit să public, alteori nu. Când mi-a ieșit a ieșit scandal, când nu mi-a ieșit a ieșit depresie, pentru că mă simțeam în afara lumii, pierdeam legătura cu ceilalți, cu cei care mă citeau. De aceea niciodată nu mi-a dat prin cap să plec din România, indiferent cât de rău era la noi. Pentru că afară nu aș fi avut cui să mă adresez”.

Nota de plată pentru copiii diasporei de care România nu s-a îngrijit

Dacă ar fi să le spună tinerelor cum să-și identifice și valorifice propria superputere, Oana Gheorghiu ar trece mai întâi prin propria tinerețe, ”când n-aveam deloc încredere în mine, când nu îndrăzneam să deschid gura, convinsă că o să spun prostii și vor râde cei din jurul meu. Le-aș spune fetelor să nu facă ce făceam eu atunci, pentru că foarte târziu am ieșit din carapace și mi-am dat voie să fac ce credeam eu că trebuie să fac. Să le spunem că și noi am fost ca ele, și noi am fost la fel de nesiguri, că n-am știut dacă suntem bine, că ne-am criticat în permanență. Doar că nu facem asta”.

Iar de aici până la cauzele degringoladei prin care tocmai trece România nu este decât un pas, după cum observă chiar Oana Gheorghiu, privind spre generația care a crescut singură, pentru că părinților au plecat la muncă în străinătate: ”România a progresat și pe banii acelor oameni care au plecat dar România nu s-a îngrijit de copiii lor lăsați acasă. Nouă ne e mai bine pentru că oamenii ăia au plecat afară dar copiii lor au crescut singuri. Au crescut cu TikTok-ul. Trebuie să ne întoarcem la ei, poate să ne facem TikTok și să le vorbim acolo”.

Poate România accepta o femeie președinte?

O altă întrebare care încă își mai așteaptă răspunsul, inclusiv la votul de duminică, din turul al doilea al prezidențialelor, este cât de misogină este societatea românească și dacă este pregătită să accepte o femeie președinte.

Pentru cele două co-fondatoare ale fundației ”Dăruiește Viața”, care a propulsat construcția primului spital ridicat de la zero în ultimii 35 de ani în România, experiența proprie vorbește de la sine:”Nu cred că am fi convins mai bine oamenii să participe la strângerea de bani dacă eram bărbați. Dar în interacțiunea cu autoritatea, da, ar fi fost altceva”, punctează Oana Gheorghiu, și explică: ”Nu ești luată în serios. Mi-am dat seama că nu te consideră un partener demn de luat în seamă. Pentru că ești femeie, iar femeile - la cratiță. Dar noi n-am avut de ales”. În plus, o completează Carmen Uscatu, ”și femeile sunt misogine și consideră că în societatea noastră doar un bărbat ar merita să fie președinte, nu și o femeie”. Iar Nina Moica este la fel de sceptică, mizând pe o realitate pe care, spune, a observat-o în ruralul profund și pe statisticile care vorbesc despre violența în familie.

Este o falie cu care Ana Blandiana nu vrea să fie de acord, pentru că votul, spune poeta, nu mai poate fi despre persoane, ci despre idei. ”Acum nu există decât idei, nu contează că e o femeie, că e un bărbat, că e de la un partid sau de la altul, contează doar că din punctul acesta drumurile duc fie spre Europa, fie spre noua ordine mondială. Suntem salvați dacă românii, pentru orele alea cât se votează, se poartă precum Camil Petrescu”.

La Palatul Dacia din București, expoziția, organizată de CREART – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, în parteneriat cu Art Safari, rămâne deschisă până pe 15 decembrie.