Însoțită de o monumentală minciună a dictatorului islamist, potrivit căruia Sfânta Sofia ar fi, chipurile, "dintotdeauna a noastră", în incinta principalei biserici a creștinătății răsăritene a răsunat și s-a consumat vineri, 24 iulie, o rugăciune musulmană.

Un tribunal al reislamizatei Turcii a hotărât să i se supună președintelui turc Erdogan și tot mai puțin numerosului său grup de susținători islamiști și de extremă dreapta. Curtea a invalidat la 10 iulie actul înțelept al fondatorului Turciei moderne, Kemal Atatürk, care transformase venerabilul lăcaș de cult, cândva creștin, într-un muzeu, după ce, timp de 500 de ani, a rămas ce-i prescrisese să fie belicosul și sângerosul sultan Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului: o moschee.

Fapta s-a petrecut în tăcerea Rusiei (care și-a trădat autoproclamata vocație de apărătoare a crestinătății, afirmând că reconvertirea catedralei-muzeu în moschee e o afacere internă a Turciei) și în aplauzele presei ultranaționaliste a reislamizatei Turcii. Nivelata presă din țara ziariștilor încarcerați s-a bucurat și s-a felicitat în legatură cu "dubla pălmuire" a Vestului (creștin). Pe care Ankara l-a provocat și insultat și cu nave militare turcești, expediate "pentru explorări de petrol și gaze" în proximitatea insulelor grecești și parțial retrase, în urma unei intervenții germane.

O dublă lovitură aplicată Vestului

În ce-o privește, lovitura dată bazilicii prin reanexarea ei este ea însăși dublă. Conștient ca și Atatürk de valoarea simbolică a edificiului, chiar și ca muzeu, lui Recep Tayyip Erdogan nu i-a ajuns simpla reconvertire în moschee a unei catedrale. Una, care ar fi trebuit să fie și să rămână, din capul locului, un sfânt lăcaș de cult creștin. I-a adăugat nerușinata și brutala instrumentalizare politică.

Încât Sfânta Sofia a devenit, iar, altceva decât a fost în primul ei mileniu de existență, când, târnosită spre a sluji ca templu Bizanțului creștin, se spune că l-ar fi determinat pe ctitorul ei, împăratul Iustinian, să se mândrească peste măsură. Văzând somptuosul edificiu finalizat, împăratul, covârșit de fastuoasa clădire, ar fi exclamat trufaș la adresa înțeleptului rege iudeu care clădise Templul ce durase 500 de ani, la Ierusalim: "Solomon, te-am învins".

La reanexarea și reumilirea ctitoriei lui Iustinian, petrecută sub Erdogan, la o jumătate de mileniu după prima ei convertire în moschee, Muntele Templului din capitala regilor evrei, continuă să bântuie subconștientul unora din actorii politici. Fapt până la un punct firesc. În fond, Cortul Întâlnirii și Templul construit în baza descrierii lui biblice au constituit arhetipul tuturor bisericilor și moscheilor.

Obsesiile și obiectivele lui Erdogan

Deloc de mirare că muntele din centrul orașului păcii și construcțiile religioase care l-au împodobit de-a lungul timpului nu-i dau pace nici războinicului președinte turc, nici aplaudacilor săi. Într-un puseu de fanatism religios și într-un acces de delir naționalist, menit să ralieze întreaga lume islamică în jurul Turciei, sultanul prezidențial a exclamat că "învierea" (ca moschee) a Sfintei Sofia ar reprezenta primul pas spre "eliberarea moscheii Al Aqsa".

Oare ce-ar zice Erdogan, cel atât de îndrăgostit de cotropirile evului mediu, încât dă semne că le-ar repeta, dacă israelienii și-ar revizui decizia adoptată la cucerirea, în iunie 1967, a Ierusalimului răsăritean și a Muntelui Templului? Ce-ar face dacă evreii ar profita de actuala lor putere politică și militară spre a-i imita pe cavalerii templieri, în vremea stapânirii cărora Al Aqsa se văzuse convertită în palat cruciat și redenumită "Templul lui Solomon", în timp ce Cupola Stâncii fusese rebotazată "Templul Domnului"? Ce-ar spune, dacă credincioșii mozaici și-ar edifica pe locul celor două moschei al Treilea Templu? I-a plăcut distrugerea în India a moscheii Babri, în decembrie 1992 de către extremiști justificându-și fapta ca reparare a crimei convertirii în moschee a unui templu hindus?

Dincolo de rara ostilitate și de virulența anti-israeliană și antisemită a liderului turc, care înțelege, rostind afirmația privind ”eliberarea Al-Aqsei”, să declare un război cultural nu doar lumii creștine, ci și Israelului, care controlează Ierusalimul, declarația lui Erdogan denotă și un program politic precis. Semnificativ e, în context, că palma reconvertirii Sfintei Sofia, aplicată nu doar pe obrazul Greciei, ci și pe-al Uniunii Europene, pe al ideii de stat secular a Turciei moderne, pe al Occidentului și lumii libere în integralitatea ei, s-a văzut dublată de varii alți pumni. Așa de pildă, la nefăcutele militare ale Turciei care încearcă, bunăoară în Libia, să-și apere agresiv nu doar interesele economice, ci și să extindă influența Frăției Musulmane în universul sunit, s-au adăugat bătăile de tobă, surlele și trâmbițele incursiunii militare a marinei turcești în dreptul insulelor elene.

Semnificațiile zăngănitului de arme și ale simbolicelor sale victorii

Semnalele lansate de acest zăngănit de arme și de izbânzile simbolice ale lui Erdogan sunt clare. Agresivitatea și expansiunea unei Turcii erdoganiste care încearcă să-și refacă și imperiul otoman și poziția de lider al lumii islamice, distrăgând atenția de la propriile slăbiciuni și insuccese, așa cum economic tot mai anemica Rusie a lui Putin își tot reconstituie, pas cu pas, cotropirile sovietice, se vor perpetua. Și se vor agrava.

Cât timp Occidentul, cu tot cu Uniunea Europeană, refuză să se confrunte cu realitatea din estul Mediteranei, câtă vreme nu-și abandonează împăciuitorismul și perdanta politică abulică din ultimele decenii, opunându-i-se net și dur dictatorului de la Ankara, un război fierbinte cu incalculabile consecințe va deveni inevitabil.

Ce-ar fi de făcut

Chemate să intervină și să pună capăt coșmarului ar fi, în primul rând, SUA, care dispun de mijloacele necesare, dar se văd distrase de China și Rusia. Concomitent, America e pe cale de a se converti ea însăși, prefacându-se din far al democrațiilor liberale în prada extremiștilor ei de stânga, promotori ai unei catastrofale revoluții culturale maoiste. E vorba de un nou absolutism, unul încurajat din răsputeri de tiraniile răsăritene, cu tot cu neo-inchiziția și neo-iacobinismul lui, care împiedică superputerea să se dezmeticească, să-și găsească nordul, să-și refacă unitatea și să-și asume inteligent interesele. 

În aceste condiții ar fi fost ora europenilor. Dar președintele Franței invocă, iresponsabil, "moartea cerebrală a NATO", în fapt a SUA, în loc să contribuie la refacerea punților transatlantice, atât de dragi marchizului de La Fayette. În răstimp, fregata franceză Le Courbet, din clasa La Fayette, s-a văzut nevoită, acum o lună, să întoarcă pupa spre agresivele nave turcești care au alungat-o, după ce au împiedicat-o să investigheze un vas suspect de contrabandă cu arme destinate Libiei.

Iar restul Europei? Știe ce limbaj înțeleg tiranii, dar, ca de obicei, se dă ghiocel. A ignorat decenii la rând reislamizarea Turciei. Continuă acum să-i livreze arme, refuză s-o sancționeze și se ascunde cu succes în propria ei nevolnicie și poltronerie. Sfânta Sofia nu e, pentru vest, un capăt de drum. Noi și piperate note de plată nu vor întârzia să i se prezinte.