Azi, după 105 ani de la acele evenimente, istoria pare să se repete, dacă nu sută la sută, fiindcă nu poți face copy-paste, scriind cronica unor evenimente ce urmează să se materializeze, dar tinde s-o imite într-o proporție considerabilă.

Elementul care unește cele două crize existențiale ale acestui vechi ținut românesc, la o distanță de un secol, este prezența Răului, a aceluiași Rău politic totalitar, care se întoarce, pentru că nu a fost niciodată învins, ci mereu menajat.

Cât de legitim este să celebrăm Unirea?

Deși are un răspuns clar pentru cei ce simt românește, întrebarea aceasta și-o pun unii cetățeni din Republica Moldova educați în spiritul „valorilor” aduse de tancurile sovietice în august 1944.

Pentru foștii veterani ruși și urmașii lor, dar și pentru o anumită parte a populației mai apolitice, mai „echidistante”, Unirea Basarabiei cu România poartă cizma jandarmului român, exploatată copios de filmografia de dinainte de 1991. În aceste producții de propagandă, fabricate la studioul Moldova-Film, românii, boierii, Regele erau personaje negative, asupritorii care sugeau sângele țăranilor basarabeni – aceștia fiind niște uncheși blajini și sceptici, ostili față de autorități: primarul, șeful de post, perceptorul etc. –, și ironici față de preot, căruia îi luau în derâdere bolboroselile de la altar.

Personajele pozitive veneau din „orizonturile roșii” ale stepelor de peste Nistru: ilegaliștii sovietici parașutați în Basarabia ca să aducă „lumina” lui Lenin și Stalin în casele moldovenilor, să pună la cale diversiuni, sabotaje și asasinate, să pregătească terenul pentru „eliberarea” care se apropia.

Țăranii mucaliți și critici și revoluționarii dedicați luptei de clasă, vânați de Doftana, erau jucați de actori renumiți din teatrul și cinematografia moldovenească. Unii dintre ei au devenit ulterior fervenți promotori ai românismului. Adică au trecut de partea inamicului ideologic, pe care-l combătuseră pe ecran înainte de 1989. „Filmul” s-a schimbat, rolurile s-au inversat, indicațiile regizorale s-au răsucit și ele cu 180 de grade.

Tot așa, o contribuție însemnată la politica de sovietizare și-au adus o seamă de condeieri locali, ziși „scriitori sovietici moldoveni”, care au umplut manualele școlare cu poezii despre Lenin și 28 iunie 1940 – „ziua reunirii Basarabiei cu patria sovietică”. Aceste făcături propagandistice au mutilat spiritul a generații de basarabeni.

După 1991, chiar dacă am avut refluxuri anti-românești în politica de la Chișinău, conștiința identității naționale nu a mai putut fi deturnată. Tinerii de azi – spre deosebire de generația mea, forjată în „palestre” comuniste – se raportează firesc la Unirea de la 1918. Pentru ei este o temă de manual, una între altele, așa cum nouă ni se preda „revoluția din octombrie” a lui Lenin.

În ce-i privește pe cetățenii rusofoni, mare parte din ei, cărora puterea sovietică le-a dat totul – posturi, apartamente, scutiri, avantaje, pensii substanțiale –, iar revoluția basarabeană nu le-a luat nimic, de ce și-ar face probleme? Își vorbesc nestingherit limba maternă, se bucură de toate drepturile și libertățile într-un stat democratic.

Moldova le mai oferă și privilegiul unei comparații cu Rusia, unde limbile minorităților naționale sunt persecutate, iar opiniile critice strivite nemilos în spatele gratiilor.

Cauza românească și Europa

Normal este ca orice popor să-și facă dreptate după secole de sclavie. Istoria românilor nu a fost doar „lapte și miere”, a avut și secvențe umbroase, care nu ne fac cinste. Prin urmare, nu are rost să înlocuim „triumfalismul lor” cu „triumfalismul nostru”, mai ales că până la destinație, vorba ceea, calea e lungă. Însă adevărul trebuie recunoscut și spus cu voce tare: Unirea cu România a salvat Basarabia de deznaționalizare, a amânat, măcar pentru două decenii, teroarea care a tocat alte popoare anexate de Stalin.

Azi, în Republica Moldova cauza românească se suprapune cu obiectivul integrării europene. Discursurile oamenilor politici de o parte și alta a Prutului se sprijină pe temeiul apartenenței noastre la civilizația occidentală, căreia comunitatea de limbă, cultură și istorie a românilor din cele două state îi adaugă un plus de coeziune și soliditate.

„Vom apăra fruntariile Țării!”

Circulă pe Internet un documentar ANF, realizat în ianuarie 1940: Carol al II-lea însoțit de fiul său, viitorul Rege Mihai (ultimul suveran al tuturor românilor), sosind cu trenul în vizită la Chișinău de Bobotează. Alai fastuos, gardă de onoare, fanfara, lunga coloană de automobile străbătând orașul în uralele mulțimii, participarea la serviciul divin de la Catedrala Mitropolitană, alături de protipendada basarabeană. Apoi defilarea militară de pe bulevardul central (Ștefan cel Mare, azi) – infanteriști, călăreți, blindate, camioane grele cu soldați salutând tribuna regală instalată în fața Arcului de Triumf. Și declarația patetică a crainicului din spatele cadrului: „Vom apăra fruntariile țării! Oștirea noastră oțelită și temeinic hotărâtă să împiedice ca vreodată un dușman să pună piciorul pe ceea ce-i sfânt și veșnic românesc!”

După nici patru luni, Basarabia și Nordul Bucovinei erau ocupate de URSS, ca urmare a ultimatumului din 26 iunie 1940. În toamna aceluiași an trupele horthyste intrau în Ardealul de Nord, punând în aplicare Dictatul de la Viena. România Mare se prăbușea sub dubla lovitură sovieto-nazistă.

Să întoarcem pagina

Nu mai suntem în aceeași situație, dar războiul din Ucraina ne amintește că pentru noi, basarabenii, provincie de frontieră, o recădere în trecutul totalitar mai este posibilă. Ar trebui să întoarcem pagina, să rupem nefasta ciclicitate. Dar cum?

În filmele de propagandă, produse la Chișinău înainte de 1989, se perindau o sumedenie de chipuri și caractere, elogiate sau blamate, după cum o cerea partidul comunist. Un singur personaj lipsea: învățătorul – omul-simbol al Basarabiei românești. Pentru că nu-i puteau pune în gură minciuni, rușii au umplut cu învățători, cu intelectuali, trenurile deportărilor în Siberia.

Dacă la est de noi, departe, ucrainenii luptă cu Răul totalitar, stăvilind invazia rusă cu trupurile lor, „armura” basarabenilor este știința de carte. Educația și cultura ne ajută să recuperăm istoria interzisă, pentru a ne reconcilia cu noi înșine și a ne construi un viitor mai demn.