După 20 de ani de la căderea regimului comunist şi de exersare a democraţiei, subsolurile articolelor postate pe internet sunt pline de exprimări antisemite, rasiste şi de tot felul de propuneri violente şi triviale care nu pot fi reproduse. Un articol în care se vorbeşte despre evrei direct sau prin simplă incidenţă provoacă de foarte multe ori exclamaţii ofensatoare sau aluzii conspiraţioniste. Un altul care evocă situaţia deplorabilă a romilor inspiră iarăşi soluţii expeditive care trimit la politicile guvernului Antonescu. Faptul că statul român a instituit o zi de comemorare a Holocaustului nu a părut să schimbe situaţia. Se poate spune desigur că atâta timp cât aceste pulsiuni sunt ”refulate” în ”subconştientul” spaţiului virtual şi nu debordează în spaţiul public omologat nu există motive reale de preocupare. Dar comparaţia psihanalitică conţine şi un revers binecunoscut şi ameninţător. Conţinuturile nebuloase neelucidate prin analiză critică provoacă tulburări grave.

În orice caz aceste observaţii par să fie semnul că în România democraţia a eşuat sau că nu a reuşit încă să se instaleze deplin. Este o perspectivă foarte larg răspândită printre militanţii pentru drepturile omului, care continuă să inventarieze nenumărate inechităţi şi excluderi violente. În această lumină, iubitorii democraţiei sunt chemaţi să lupte pentru ca principiile democratice să fie integral respectate. Caracterul nelegitim al radicalismului de dreapta ar consta tocmai în faptul că se opune prin natura lui democraţiei. Perspectiva aceasta este susţinută oarecum şi de situaţia din ţările Europei occidentale acolo unde grupările extremiste au fost de regulă înconjurate de un cordon sanitar şi unde partidele mainstream au evitat cât mai mult să preia preocupările radicale.

Există însă şi o altă perspectivă în aparenţă surprinzătoare: Democraţia, odată cu libertatea, aduce şi dezordinea şi prin urmare este nevoie de un sistem de norme coercitive menite să limiteze pulsiunile violente. Niciodată nu a fost mai clar expusă această concepţie decât în clipa căderii regimului Saddam Hussein urmată de o mulţime de jafuri, evocate maliţios de toţi aceia care se opuseseră intervenţiei americane. Libertatea (democraţia în subsidiar) triumfase în Irak, dar ea însemna fatalmente, aşa cum spusese în clipa aceea un înalt oficial american, şi libertatea de a comite fărădelegi.
Conferinţa de joi a ilustrat foarte bine tensiunea implicită dintre aceste două puncte de vedere. Cristian Pârvulescu, de exemplu, unul dintre moderatori, a tras concluzia după o trecere în revistă a multor manifestări discriminatorii asimilabile radicalismului de dreapta că în definitiv „românilor nu le place democraţia”. Preşedintele CNCD, Asztalos Csaba, a explicat starea de fapt prin evoluţia mult prea rapidă către democraţia occidentală, prin ritmul care a împiedicat mutaţiile necesare. În esenţă democraţia ar rămâne aşadar un ideal de atins prin eforturi perseverente. Fie că românilor le place sau nu democraţia, este clar că, din acest punct de vedere, extremismul de dreapta, identificat în principal cu revendicările anti-egalitare, se opune prin natura lui democraţiei.

Şi totuşi. O veche experienţă istorică care datează din epoca emergenţei democraţiilor naţionale, din perioada în care vechile imperii supranaţionale se prăbuşeau oferind prioritate politică etnicităţii (şi care a corespuns şi cu apariţia României mari), a arătat că tocmai democraţiile revoluţionare au incubat extremismul de dreapta. Naţiunile omogene descopereau impurităţile etnice din sânul lor şi tindeau să le elimine prin procedee violente. Valorile civilizaţiei europene care prevalaseră asupra originii etnice, tindeau acum să fie subordonate imperativului naţional. Nu există ilustrare mai bună decât istoria mişcării legionare din România. Dar era în aceste tendinţe un puternic impuls democratic şi egalitar care convergea în anii aceia cu obiectivul lichidării vechilor privilegii sociale. Probabil familiarizat mai mult cu această perspectivă istorică, directorul Institutului ”Elie Wiesel”, Alexandru Florian, a spus la un moment dat că ”democraţia generează extremismul”.

Ideea, suprinzătoare într-un context dominat de perspectiva cealaltă descrisă mai sus, a rămas nedezvoltată, dar ea are câteva consecinţe uşor de trasat. În această lumină, lucidă şi sceptică cu privire la natura umană, societatea românească rămâne totuşi o democraţie, dar una care este chemată să-şi consolideze sistemul de norme care condamnă radicalismele cu potenţial violent.

Nu e deloc uşor de mediat între cele două perspective chiar dacă ele par să fie perfect solidare şi să aibă până la un punct obiective comune. Dacă unii par să aspire la un soi de popor ideal care şi-a interiorizat prin educaţie perseverentă principiile ”democraţiei”, ceilalţi sunt sceptici şi se mulţumesc cu o mai strictă încadrare a spaţiului public şi a normelor care îl guvernează. Dacă primii aspiră prin strategii diverse să modeleze intimitatea însăşi a omului, ceilalţi par a se mulţumi cu civilizarea moravurilor publice fie şi prin mijloace coercitive.