O nouă lege a manualelor va intra probabil în vigoare anul acesta. În linii mari, Ministerul Educației va prelua controlul aspra conținutului și va decide asupra cel mult trei manuale, care vor fi tipărite pe cheltuiala statului. De la manualul unic s-a ajuns în cele din urmă la un număr de trei, o concesie făcută pluralismului. Desigur, adevăratul pluralism nu stă în numărul de manuale – măcar pentru faptul că profesorul nu folosește niciodată mai multe manuale simultan sau alternativ - dar există o mare presiune publică, de natură ideologică, care face ca ”unu” cu derivatele lui să pară suspecte. ”Adevărul unic” pare inadmisibil omului democratic, mai nou ”unilateralismul” american face și el impresie proastă și, în general, se preferă  toate noțiunile care încep cu ”multi-” sau ”pluri-”. Nici autorul unic, artistul sau savantul însingurat al epocii romantice nu mai suscită vreo admirație, preferându-se munca în echipă și autorul colectiv.

În școala românească cel puțin, ultima modă este să dai teme colective, așa-numitele ”proiecte” pe care urmează să le realizeze mai mulți elevi în cooperare. Nu trebuie să mai spunem că, de cele mai multe ori, totul se vădește o convenție sterilă, cooperarea fiind de regulă simulată. Sunt românii de vină că nu știu să coopereze sau tactica pedagogică a lucrului în comun e greșită? Întrebarea e pe deplin legitimă, căci nu toate noutățile metodice s-au dovedit un succes. Dacă astăzi în Franța (modelul majorității reformelor pedagogice românești) noul ministru al Educației, Jean-Michel Blanquer, pare unora un reacționar sau un paseist este pentru că, pe bună dreptate, el caută să revină la vechile metode acolo unde cele noi au provocat un regres atât de vădit, încât nimeni nu-l mai contestă.

În orice caz, în ambianța aceasta de presiune ideologică și de contestație politică s-a convenit că vor fi trei manuale ”de bază” pentru fiecare materie. De ce trei și nu două sau patru? Manualul unic, în ciuda protestelor editurilor, avea sens, după cum avea un sens și practica manualelor multiple nelimitate ca număr, dar manualul ”triplu” e doar o formă de compromis, adică o diluare a ideii inițiale.

Ambele variante corespundeau unui principiu general. Dacă manualul unic tipărit de minister corespunde unei politici educaționale centralizate, manualele multiple (”alternative”) create și editate independent de mai multe edituri reprezentau idealul unei educații descentralizate, desprinse din cadrul normativ al canonului și deschise oricăror evoluții. Consecințele sunt enorme, dar nu le putem discuta aici.

Impresia care s-a creat imediat după ce guvernul PSD anunțase că dorește manuale unice este că dezbaterea nu atinge esențialul și că rămâne cantonată la nivelul intereselor comerciale. Dar este posibil ca interesele comerciale ale editurilor implicate să exprime de fapt chiar esența problemei, căci descentralizarea manualului sau dispariția unui canon didactic sunt inerente pieței libere care respinge orice canon.

Ca să fie mai clar, să luăm un exemplu ”tare”. În materie de raporturi sexuale, canonul creștin sau iudaic este ostil schimburilor libere sau, privind din perspectiva cealaltă, piața liberă a raporturilor sexuale are nevoie de lichidarea tuturor interdicțiilor religioase. Piața nu admite limite morale, religioase sau de altă natură. Prin urmare, un guvern care ar dori să reinstaureze vechile canoane școlare în materie de istorie națională sau de ierarhie literară s-ar lovi de rezistența acerbă a pieței libere a manualelor.

Nu suntem siguri că aceasta a fost intenția guvernului PSD, deoarece miniștrii acestui cabinet par mai curând inculți și incapabili să argumenteze o politică publică la acest nivel. Cel puțin ministrul actual al educației, dacă s-ar apuca să vorbească, ar decredibiliza orice politică oricât de bună ar fi ea și nici predecesorul său nu era mult mai priceput. În concluzie, nu putem analiza în profunzime reforma pe care o plănuiește guvernul, câtă vreme nu e nimeni în măsură să ne explice mai bine care i-au fost intențiile.