Luni, 9 septembrie, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” (TNME), în cadrul Zilelor Europene ale Culturii Evreiești în Republica Moldova, s-a jucat spectacolul „Mic și-al dracu’” de Ion Pribeagu, regie și interpretă principală: Maia Morgenstern, care a evoluat alături de actorul-balerin Valentin Roșca. O comedie montată de Teatrul Evreiesc de Stat din București, construită din poezii, bancuri, poante, anecdote, satirizând păcatele societății românești de la mijlocul secolului trecut, dar prezente în mare măsură și azi, pe ambele maluri.

Chiar dacă a făcut parte dintr-o altă serie de evenimente, spectacolul apreciatei actrițe Maia Morgenstern, se poate spune, a prefațat Reuniunea Teatrelor Naționale Românești, care se desfășoară între 10 și 22 septembrie sub genericul „Conexiuni europene”, sub înaltul patronaj al președinților Maia Sandu și Klaus Iohannis.

„Regele moare” – un spectacol cu casa închisă

Spectacolul de deschidere a Reuniunii s-a jucat marți, 10 septembrie, tot pe scena TNME. Celebra piesă a lui Eugène Ionesco și-a aflat o formidabilă formulă la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București, cu o distribuție de excepție: Regele Bérenger întâiul – Victor Rebengiuc; Regina Marguerite, prima soție a regelui Bérenger – Mariana Mihuț; Regina Marie, a doua soție a regelui Bérenger – Ana Ciontea; Juliette, servitoare, infirmieră – Florentina Țilea; Doctorul, care e și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog – Șerban Pavlu; Guardul – Richard Bovnoczki. Regie: Andrei și Andreea Grosu.

Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, doi actori de legendă. Îi știm din atâtea spectacole de teatru și filme românești, încât tot ce ne-a lipsit până acum a fost să-i vedem pe viu pe o scenă de teatru din Basarabia. Citez doar câteva opere care i-au consacrat: „Furtuna” de Shakespeare (1978), regie Liviu Ciulei, cu Mariana Mihuț în rolul seraficei Miranda; „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), un film de Lucian Pintilie, în care ea a strălucit ca o mare actriță de comedie. Două filme cu Victor Rebengiuc protagonist: „Pădurea spânzuraților” (1965), regie Liviu Ciulei, după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, premiat cu „Première Oeuvre” la Festivalul de Film de la Cannes, unde în rolul Martei, logodnica lui Apostol Bologa, a jucat Mariana Mihuț. „Moromeții” (1987), regie Stere Gulea, cu Victor Rebengiuc într-un rol iconic.

Sunt opere, acestea și altele, care au educat generații de intelectuali români de o parte și alta a Prutului.

Emoționant și tulburător

Subiectul piesei „Regele moare” e arhicunoscut. Într-un palat decrepit, în care totul se năruiește – zidurile, scaunele, acoperișul, mobila –, unde natura însăși cască abisuri nesfârșite amenințând să înghită întregul regat într-un vortex apocaliptic, Regele Bérenger întâiul, de fapt un biet bătrân bolnav incurabil, se agață de viață din toate puterile, în timp ce apropiații săi, în frunte cu Regina Marguerite, îi spun să nu-și facă iluzii, să nu se amăgească, să se resemneze, pentru că va muri într-o oră și jumătate. Sunt duri, caustici, și-au pierdut răbdarea, nu acceptă să fie contraziși. Singura care încearcă să-l consoleze pe Bérenger este Regina Marie, mai tânără, mai tandră, mai emotivă.

Bérenger refuză să creadă că va muri, e indignat, are reflexele încă vii. A domnit sute de ani, a repurtat mii de victorii strălucite, a condus un regat înfloritor... Cum să accepți că vei muri după atâtea minunate isprăvi, unde e dreptatea? Suspectează un complot împotriva sa, dar nimeni nu-l mai ia în serios, poruncile sale nu sunt ascultate și nu sunt executate. Până și sentimentala Marie nu poate face nimic pentru el, picioarele i-au înțepenit, nu reușește să-l îmbrățișeze.

Bérenger, în interpretarea lui Victor Rabengiuc, are ceva din Regele Lear: execută largi volute între trufia unui rege cândva atotputernic și disperarea omului în fața morții. Cere proniei să piară toți, numai el să trăiască, apoi, la celălalt capăt al emoției, evocă, cheamă miliardele de morți, de umbre, de suflete transformate în aburi pe suprafața apei, le roagă să-l ajute să înțeleagă, să treacă mai ușor „de partea cealaltă”. Descoperă, într-un moment de candoare, frumusețea simplă a vieții, nepricepând de ce i se tot plânge de greutăți servitoarea Juliette. Se roagă să fie lăsat să mai trăiască, să nu i se mai numere minutele și secundele, cum unui luptător epuizat în mijlocul ringului. „Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!”, exclamă el sfâșiat de neputință, de conștiința fatalității.

Mariana Mihuț în rolul Reginei Marguerite demonstrează, la rândul ei, o gamă interpretativă de mare finețe. La început e o femeie crudă, disprețuitoare, nu-l menajează sub nicio formă pe Rege, ridică, autoritar, o redută a insensibilității în jurul lui, până la scena finală, de o imensă tandrețe, în care îl ajută pe Bérenger, îi veghează respirația tot mai înceată, rostește ultimele cuvinte, îi oferă ultimele mângâieri, după care se lasă tăcerea...

Dincolo de excelența jocului actoricesc, cred că cel mai emoționant și mai tulburător în acest spectacol este faptul că știi, realizezi că cei doi, Victor Rebengiuc, la 91 de ani, și Mariana Mihuț, își joacă propriile roluri. Că sunt turnați în pielea personajelor lor și că nu se pot dezlipi de ele. Sunt lucruri pe care nu le poți exprima în cuvinte, le simți cu întreaga ființă, de aceea spectacolul este de-a dreptul răvășitor, iar la final, fețele multor spectatori erau scăldate în lacrimi. Povestea nu e doar despre ei, personajele și actorii din scenă, este și despre noi, despre frica noastră în fața morții, despre cum vom întâmpina, fiecare, apropierea de marele Prag.

Regele NU moare!

Spectacolul „Regele moare” a avut și un moment solemn: la sfârșitul reprezentației, pe scenă, președinta Maia Sandu le-a înmânat celor doi mari actori Ordinul de Onoare – una dintre cele mai înalte distincții ale Republicii Moldova –, pentru merite în dezvoltarea teatrului și cinematografiei românești și pentru contribuție la întărirea contactelor culturale dintre Republica Moldova și România.   

„Am vrut să văd ce e cu teatrul ăsta al absurdului, ce bizarerii ar trebui să faci pe scenă”, spunea Victor Rebengiuc a doua zi, 11 septembrie, la evenimentul lansării unul album consacrat activității lui și a partenerei sale de viață și teatru, Mariana Mihuț, album realizat de artistul-fotograf Florin Ghioca. De fapt, „Regele moare” este cea mai puțin „absurdă” piesă a lui Eugen Ionesco și poate cea mai personală, pentru că reflectă angoasa sa în fața morții și încercarea de a înțelege de ce e alcătuită lumea după acest tipic crud și necruțător, după cum îi mărturisea marele dramaturg, într-un interviu memorabil, lui Gabriel Liiceanu. 

Lansarea albumului „Regele Nu Moare”, despre care aminteam, a umplut foaierul Teatrului Național. Au vorbit Petru Hadârcă, directorul TNME, cel care, împreună cu regretatul Ion Caramitru, a avut ideea inaugurării Reuniunii Teatrelor Naționale Românești la Chișinău și Iași (în 2025 va fi ediția a zecea!), Larisa Turea, critic de teatru și film, Florin Ghioca, autorul albumului, și Mircea Rusu, directorul interimar al Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București.

Cei doi actori, protagoniștii evenimentului, au mulțumit pentru căldura cu care au fost primiți, mai ales că Mariana Mihuț, născută la Chișinău, în 1942, ar fi vrut, a spus ea, să vină în Moldova cu un spectacol de Lucian Pintilie, basarabean și el, originar din Tarutino, județul Cetatea Albă, și anume: cu „Revizorul”, un spectacol genial, care s-a jucat de 3 ori în România ceaușistă și a fost interzis. Victor Rebengiuc a evocat momentul în care a vrut să „emigreze” în RSS Moldovenească, pentru că viața devenise insuportabilă în ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Ar fi putut să-și facă aici meseria de actor în limba română, și chiar a avut o invitație din partea lui Anatol Codru, poet și regizor basarabean, să joace într-un film al acestuia la Chișinău, dar forurile de partid și de stat i-au refuzat pașaportul.

Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc au venit în această toamnă la Chișinău și ne-au dăruit, pe scenă, o „noapte de neuitat”, ca să parafrazez titlul unui alt film de Lucian Pintilie, și apoi încă o zi frumoasă, când ne-am simțit o familie. O familie regăsită și fericită.