Sub bagheta tot mai detestatului președinte Klaus Iohannis, resturile PNL în frunte cu facțiunea Cîțu au pus de o re-uselizare a României. Aflată sub influența evidentă a Cotrocenilor, conducerea partidului Brătienilor, care se întorc probabil în mormânt, a votat demarerea negocierilor cu rebotezatul partid comunist, PSD. În cauză nu e doar formarea unui guvern de coaliție uselist, ci și a unui proiect comun pe șapte ani, care să ducă la revizuirea și amendarea constituției și la edificarea unei republici parlamentare.

Re-uselizarea și restructurarea României

N-ar trebui să fie un secret de ce-și dorește de mulți ani de zile "ciuma roșie" o republică parlamentară. Pentru că doar în condiții de totală manipulare și de mizerie generală cruntă, primul regim postcomunist și-a putut impune în România propriul președinte prin vot liber. Performanța lui Ion Iliescu n-a mai putut fi egalată de următorii lideri pesediști, ceea ce frustrează cumplit întreaga cleptocrație de rit dragniot sau postdragniot, cu tot cu aliații ei peneliști.

În joc e, prin urmare, nu doar justiția. Ci puterea totală. Știa el ce spunea, parlamentarul infractor și turnător Dan Voiculescu, plângându-se că "n-avem toată puterea până nu luăm și justiția". În acel debut de eră uselistă el se arăta hotărât să obțină controlul asupra pârghiilor tuturor puterilor, spre a preface președinția într-o instituție de carton și a răsturna reformele transpuse în justiție, în contextul aderării la structurile europene. Miza, se-nțelege, nu era arhitectura instituțională a statului. Ci dotarea cleptocrației cu puterea totală. Republica parlamentară l-ar scoate din joc pe președinte, nimicind o importantă pârghie democratică a națiunii suverane, care-și exercită suveranitatea optând direct pentru un șef al statului. Alegerea lui de către parlament ar închide, parțial, această ușă.

Debarcarea regimului dragniot și cele două victorii la prezidențiale ale unui Klaus Iohannis aparent liberal, deși, în fapt, provenea politic din același USL de tristă faimă, au părut să fi înlăturat acest pericol pentru libertate. Și au părut chiar să fi exorcizat marele rău chinuind statul român postcomunist de când românii au eușuat în tentativa de a impune lustrația. Or, chiar și o decomunizare și lustrație parțială ar fi fost de preferat absenței lor.

Lecția lui 9 noiembrie

Nimic nu făcuse Germaniei postbelice un bine mai mare decât denazificarea, fie și parțială, fie și incompletă, fie și efectuată fără tragere de inimă și întreruptă prematur, impusă de americani după 1945. La finele Holocaustului și al unei conflagrații mondiale care n-ar fi fost posibile dacă, în loc să fie cocoloșit Hitler de varii lideri occidentali, i s-ar fi ținut piept la timp și lui, și nazismului, Germania nu și-ar fi regăsit durabil drumul spre democrație, prosperitate și unitate fără denazificare.

E greu de crezut că la 9 noiembrie '89 ar fi putut să cadă Cortina de Fier și Zidul Berlinului, iar Germania să se vadă, un an mai târziu, reunificată, dacă Republica Federală nu reușea să inspire încredere marilor puteri prin denazificarea, asumarea trecutului ei totalitar și atitudinea ei fermă, din anii '70 și '80, față de terorismul de extremă stânga. Cel din urmă reprezenta un tip de extremism violent nu doar finanțat, sprijinit și instruit de Moscova, de KGB, de Securitatea ceaușistă și de STASI, ci și intim înrudit cu nazismul, cu care împărtășea colectivismul totalitar și un antisemitism virulent, manifestat în repetate rînduri, de pildă în selecțiile de pasageri evrei în avioanele deturnate de "Facțiunea Armata Roșie" în complicitate cu teroriștii palestinieni.

Longevitatea acestor curente și mișcări totalitare, înrudirea și virulența lor antidemocratică, precum și capacitatea lor de a se metamorfoza în organizații legale, aparent legitime, în fapt nu mai puțin antidemocratice, liberticide și nihiliste, constituie un subiect complex în sine. Întrebarea e cum pot fi ele identificate și neutralizate înainte să producă pagube ireparabile.

Când Hitler a demarat marele pogrom la scară națională de la 9 noiembrie 1938, lumea civilizată ar fi trebuit să știe, pe loc, cu cine are de-a face și să ia măsuri. N-a luat. Însuși faptul că dictatorul nazist a reușit să ajungă la putere, în 1933, cu ajutorul unei facțiuni conservatoare deraiate moral și politic și al voturilor unui popor profund divizat și derutat, în mare parte smintit și rătăcit de psihoza antisemită și delirul rasist, constituie un avertisment grav pentru toate timpurile, de vreme ce alunecarea în cataclism nu s-a petrecut în lumea a treia. N-a avut loc în barbare zone africane sau asiatice, în regiuni necivilizate, ori doar într-o Europă răsăriteană rămasă fără iluminism.

Și nu e doar Germania în cauză. Ci și Franța. Iacobinismul însuși, prima mare cădere modernă în barbarie, cea a revoluției de la 1789, a venit la pachet cu pervertirea prin vărsări de sânge indicibile a idealurilor libertății, debutând în vestul continentului, într-o Franță alienată de funestele erori de gândire ale unui Rousseau. Aveau să-l urmeze spre pierzanie Hegel și Marx, marii maeștri ai unui Nietzsche, ai nihiliștilor, anarhiștilor și teroriștilor ruși, ai bolșevismului și nazismului, ai filosofilor neomarxiști, deconstructiviști și postmoderniști aflați la originea ideologiilor extremei stângi și a revoluției culturale woke de azi.  

Istoria și periodica realunecarea în tiranie totalitară

Democrațiile occidentale nu sunt, prin urmare, la adăpost. Nihilismul pândește de după orice colț. Libertatea se pierde rapid. De regulă, pe nesimțite. Ajunge să se tacă în fața minciunii, a ipocriziei, a duplicității, a imposturii și fărădelegii. La 9 noiembrie 1938, hitleriștii și-au testat populația, încercând, fără succes, s-o atragă în barbaria complicității directe la pogrom, jaf, incendieri, asasinate. Populația n-a aplaudat frenetic, în mare parte, nici devastările, nici deportările în masă, în lagăre de concentrare, a zeci de mii de evrei germani, deși nu puțini au profitat de ele și de jaf. În schimb, a tăcut.

Nu s-au putut hotărî să protesteze nici națiunea, nici bisericile, căci nu mai rămăseseră decât ele după lichidarea partidelor și nivelarea, cenzurarea și oprimarea la sânge a ziariștilor independenți și a presei, în numele istoriei, al științei și al progresului "rasei ariene", al poporului german.

Considerând că națiunea sa nu l-a meritat și nu merită supraviețuirea, de vreme ce a pierdut războiul, Hitler și-a extins ordinele scelerate asupra propriului popor, ordonându-le germanilor, în ultimele zile ale conflagrației, marșuri forțate și aruncări în aer ale resturilor bazei lor economice și industriale. În 1945, nebunia nazistă își atingea apogeul. Iar cea comunistă dădea semne vădite de agonie, la 9 noiembrie 1989. Dar istoria nu s-a terminat atunci, cum a crezut nesăbuitul Fukuiama.

S-a spus frecvent că trebuie învățat din marile derapaje ale istoriei, ca să poată fi evitate, pe viitor. E clar că a le uita facilitează recidiva. Ceea ce nu înseamnă, neapărat, că a le memora ajunge spre a le evita și contracara. Depinde mult de modul în care sunt memorate și de lecțiile extrase din ele.

Cum putem evita dezastrul

Persistența, metamorfoza și cameleonismul religiilor seculare alimentând cu iluzii și utopii salvaționiste și colectiviste ideologiile extremismului de stânga și de dreapta, de regulă în numele progresului, al științei, al diversității, al antirasismului, mai degrabă decât în al reacțiunii, dar și prin paseism, ridică întrebări tulburătoare. A le combate eficient înseamnă a înțelege cum se salvează salvaționismele. Ele se mufează abil, pe de o parte, la nevoile, insecuritatea și carențele omului occidental, iar pe de alta virusează chiar armele democrației, de felul rațiunii, libertății, științei și ideii de progres. Ajunge, de pildă, să se predice eliminarea tuturor hotarelor (după cum relevă titlul sugestiv al noii cărți a lui Andrei Vieru, "Elogiul frontierelor!), spre a se păgubi grav și durabil libertatea.

Care, în sfera politică, înseamnă, înainte de orice drepturi, în speță cele individuale, mai cu seamă cel de-a spune nu, de a contrazice puterea, de a fi de altă părere decât ea, de a o exprima liber, chiar când ea pretinde că a ți se interzice și a ți se cenzura această exprimare liberă e a se apăra binele comun, armonia socială, sănătatea poporului, viitorul planetei și omenirea de "ură" și "conspiraționisme". În interiorul acestui drept la contestare, în miezul lui, apărată de limitele și frontierele lui, se găsește libertatea. Și tot de acolo vin răspunderea, pluralismul veritabil și democrația liberală autentică.

Asupra respectării drepturilor veghează justiția. Cea pe care USL ar fi vrut s-o controleze, laolaltă cu celelalte puteri. Cea pe care regimul Dragnea a adus-o în buza prăpastiei, strâmbând-o rău. Cea care, dacă n-a sucombat încă, riscă să-și dea duhul și să nu mai poată fi în veci resuscitată după actuala re-uselizare și re-pesedizare a țării și propusa ei restructurare constituțională și instituțională. Căci, departe de a întări drepturile poporului, de-a pedepsi la alegeri prezidențiale proxime derapaje politice comise sub sigla șefului statului, ele i le-ar restrânge sensibil.

Or, a evita un viitor dezastru totalitar înseamnă a întări justiția și drepturile asupra respectării cărora veghează magistrații, ale poporului, ca și cele individuale, răspunderea cetățeanului și libertatea lui de a pedepsi demagogia, impostura, minciuna și duplicitatea, nu a le restrânge convenabil, în presupusul "interes" al "stabilității" și al "țărișoarei", sau a asista pasiv la demontarea lor.

Direcția spre care se îndreaptă România în actualul context extern alterat

Or, din această perspectivă, România nu se îndreaptă deloc în direcția cea bună. Dimpotrivă. Anvizajata alianță penelisto-pesedistă, menită să-l scape pe Klaus Iohannis de spectrul suspendării și să mențină la putere și la resursele de bani și de fonduri europene o parte din scindatul PNL, e profund nocivă și extrem de alarmantă nu doar din perspectiva combaterii marii corupții și a reformării și modernizării structurilor unui stat declarat de președintele său "eșuat". Sau din unghiul capacității României de ajuta pe viitor o țară periclitată, de felul Republicii Moldova.

Noua uselizare care, chiar dacă n-ar favoriza marea corupție, e contraproductivă și pentru că întărește, ca orice "mare coaliție", extremele politice interne, e toxică și pentru UE și NATO, pentru vest în genere. Vestul n-ar trebui să înghită deci gălușca refacerii ei în interesul "stabilității" și al "combaterii crizei". Ar trebui să intervină. Și să se angajeze net mai energic decât a făcut-o împotriva Varșoviei ori Budapestei, stând simultan cu mâinile în sân atât în fața șantajului politic rusesc cu gaz, ori la granița cu Belarus a Poloniei atacate de regimul Lukașenko, cât și față de cel turcesc din Cipru sau nordul Africii.

Dar America lui Biden are alte probleme, Germania e în tranziție, iar Franța se află în fața unui scrutin prezidențial cu final incert, care ar putea debarca establishmentul. 

Pe mulți români acest context internațional masiv deteriorat pe de o parte de ascensiunea tiraniilor totalitare și genocidale, pe de alta de ura de sine a elitelor apusene, de anemierea vestului în fața dușmanilor săi, de slăbiciunea unor organizații în criză ca UE și NATO, de împăciuitorismul și nonintervenționismul democrațiilor occidentale, dure doar cu disidența internă, cea religioasă, alergică la religii seculare, îi va descuraja serios. Spre bucuria cleptocrației și extremei, nu puțini vor recădea în boala fatalismului, crezând că ar fi venit timpul să se lase prostiți, să capoteze ori să emigreze, în loc să lupte pentru libertate și asanarea climatului politic intern.

Nimic mai fals. Noncombatul nu e o soluție, după cum dureros ne-a învățat istoria.