De ani de zile nu se mai mișcase frontul, în nordul Siriei. Sprijinite de un sângeros bombardament prelungit rusesc, în toamna anului 2016, care a lăsat în urmă o altă catastrofă umanitară, trupele regimului condus de la Damasc de Bashar al-Assad au ocupat, în câteva luni, orașul Alep.

Turcia a oferit mult sprijin logistic, dar și militar rebelilor din Armata Națională Siriană și dezvoltă o relație ambiguă, dictată de interesele Ankarei în regiune, cu islamiștii din gruparea Hay’at Tahrir al-Sham, cea care a condus, în ultimele săptămâni, ofensiva până la Damasc.

De la sfârșitul lunii trecute (noiembrie 2024), din primele zile ale insurecției izbucnite în jurul orașului Alep, în urma căreia președintele al-Assad a fugit din țară, numărul oamenilor siliți să își părăsească locuințele s-a apropiat, conform rapoartelor World Vision, la 200.000. Cei mai mulți s-au oprit în deja suprapopulatele tabere din apropierea graniței cu Turcia. Unii au sperat să găsească, însă, breșe în sistemul de protecție a frontierei, întărit de autoritățile turce. Sunt, însă, și sute de sirieni convinși că e timpul să se întoarcă acasă, de vreme ce regimul care a generat războiul civil a căzut.

Orașul în care refugiații au dublat populația

Au circulat multe controverse legate de modul în care Turcia administrează fenomenul sau cum folosește banii primiți de la Uniunea Europeană pentru a-i pune la adăpost pe refugiații din Siria. Fără nici un dubiu, însă, Turcia a dus și continuă să ducă greul acestei catastrofe umanitare, probabil cea mai mare a zilelor noastre, amplificată de lipsa unui consens internațional privind soluționarea conflictului ce periodic lasă impresia că nu ar fi doar unul local, ci o confruntare ”by proxy” între marile puteri militare ale lumii.

La 60 de kilometri de Alep se află Kilis. Un orășel liniștit din Turcia, ai cărui locuitori, puțin peste 100.000, au avut mult de câștigat de pe urma vecinătății cu Siria, cu Alepul. O istorie trăită împreună leagă orașele. Mai bine de șase secole au făcut parte, puternic integrate politic și economic, nu doar din aceeași țară, Imperiul Otoman, ci și din același vilayet. S-a născut de aici și o puternică interacțiune umană, cu familii mixte și rude pe care le-a despărțit apoi, după Primul Război Mondial, noua graniță politică.

Un secol mai târziu, multă lume încă mai știe araba, la Kilis. Iar asta a ajutat cumva, când, în 2011, a izbucnit războiul din Siria și s-a pornit și afluxul de refugiați. Un aflux transformat, în scurt timp, într-un potop și o povară deloc ușor de dus.

În prezent, în Kilis, pe lângă cei 100.000 de localnici, trăiesc 100.000 de refugiați. La un moment dat, populația refugiaților din oraș depășise chiar numărul localnicilor, ceea ce a dus la provocări majore în infrastructură, servicii și economie. Și cum războiul din Siria nu dă semne că se va sfârși, nici măcar după fuga dictatorului Bashar al-Assad, nici crizei refugiaților nu i se întrevede finalul.

Bazarul cu vedere spre Siria

Miercuri e zi de târg în mahalaua Bilali Habeşi din Kilis. Un cartier în care trăiesc deopotrivă localnici și refugiați. E un creuzet de etnii, ca peste tot unde s-au trasat granițe noi în interiorul fostelor imperii. Aici, granița cu Siria nu e deloc departe.

Pe strada în pantă pe care se întind tarabe cu haine și tigăi, lângă terenul viran unde la mijloc de săptămână își așteaptă mușterii fructele și legumele, își are sediul local și Fundația Turcă pentru Dezvoltare, parteneră a agenției pentru copii a Națiunilor Unite UNICEF, într-un exercițiu de consiliere și integrare psihosocială.

Din ușă se poate vedea în zare, până în Siria. Sunt mai puțin de zece kilometri până la granița pe care nu doar refugiații încearcă să o treacă ci, uneori, și proiectilele. Unele trimise cu dedicație de facțiunile interesate să provoace Turcia sau să o atragă în complexul conflict din regiune, altele fără premeditare, din erori de calcul. Sunt atâtea tabere în complicatul război civil din Siria, încât nici nu e greu să mai rătăcești ținta.

Ca întregul cartier, și sălile fundației sunt populate de o lume amestecată. Vin aici, în primul rând, refugiații. Capacitatea lor de a supraviețui și de a se integra depinde în mare măsură de cum reușesc să facă față efectelor psihologice ale războiului și experienței de izgoniți de acasă. Dar traume pot apărea în viața oricărui tânăr, mai ales într-o lume în care conservatorismul social e mai percutant decât litera legilor moderne.

Cum să dai mai departe ajutorul pe care l-ai cerut și primit

În cele două săli de activități sunt grupuri mixte de adolescenți și tineri, din Turcia și Siria. Lucrează cu ei înșiși și învață, deopotrivă, să le fie de ajutor altora asemeni lor. Printre ei, Nabil (nume schimbat). Mâna îi tremură la fiecare mișcare, își face de lucru cu degetele, vorbește precipitat, privește în jur stingher, este vizibil nesigur, dă într-una din picior, nu că s-ar grăbi undeva, dar cumva nu e în largul lui.

Însă vrea să fie aici. Să cunoască alți oameni, să se cunoască pe sine, să cunoască o cale de a ieși din capcana traumelor în care e prins.

Când a fugit cu familia lui de acasă, din Siria, era un adolescent dezorientat și speriat. Dezorientat este și acum, altfel nu ar fi la curs, doar că, între timp, a ajuns la 23 de ani și este student. Se pregătește să devină consultant psihologic. Are el însuși nevoie de sprijin emoțional și psihologic și știe că sunt atât de mulți alții care nu au habar cum să treacă peste neliniști, anxietăți și dificultăți. Nici măcar nu au habar că se poate încerca un tratament.

”Cu tinerii se lucrează mai bine”

În sala cealaltă sunt adolescenți. Fac același lucru, poate înainte ca traumele să se înrădăcineze: învață să se exprime când au probleme, cum să identifice semnele anxietății și chiar ale depresiei, dar și ce drepturi au precum și la ce îi obligă viața într-o comunitate, cum se muncește în echipă și cum să comunice cu necunoscuții.

”Cu tinerii se lucrează cel mai bine”, spune Anil Eser. Este asistent social școlit la o universitate din Istanbul și, din aprilie, coordonează programele centrului de la Kilis. ”Tinerii au șanse mai mari de integrare, cei bătrâni sunt greu de recuperat, sunt resemnați și mult prea lipsiți de speranță. Așa că ne concentrăm pe cei tineri”.

Nabil este unul dintre cei 3,3 milioane de refugiați originari din Siria, aflați sub protecție temporară, în acest moment, în Turcia. Dintre ei, 1,8 milioane sunt copii. În afara lor, Turcia mai găzduiește și 300.000 de solicitanți de azil din Afganistan, Iran, Irak, Palestina, Somalia sau Ucraina. Pentru mulți dintre copiii refugiați și familiile lor, provocările au ținut mai tot timpul de securitatea personală, de bunăstarea emoțională și de accesul la serviciile de sănătate și educație. Până au venit pandemia de Covid-19 și, apoi, cutremurele devastatoare care au zguduit sudul Turciei la începutul anului 2023. 

Cutremurele din Turcia și seismele personale care le-au urmat

Primul seism s-a produs pe 6 februarie 2023, pe la patru dimineața. A avut o magnitudine de 7,8. Opt ore mai târziu, a urmat un altul, cu magnitudinea 7,7. O lună și aproape jumătate au durat replicile. Cam 1,7 milioane de refugiați erau înregistrați în acea perioadă în zonele afectate.

”Accesul la registrul de azil și la serviciile aferente a fost restricționat. Au apărut nevoi de bază neîndeplinite, nevoi umanitare, care au crescut riscurile de protecție, au atras bullyingul în școli, abuzurile de gen, au fost copii care au abandonat școala, unii fiind trimiși să muncească, alții fiind căsătoriți timpuriu forțat”, povestește Hazal Uluc, ofițer pentru protecția copilului la UNICEF Turcia.

Prin agenția europeană de ajutor umanitar ECHO, fonduri comunitare din rezerva pentru calamități au ajuns în Turcia, în beneficiul copiilor sinistrați, într-un parteneriat cu UNICEF, care a intermediat legătura cu fundații locale. ”Încercăm să ajungem la cei mai vulnerabili, la refugiați, migranți și copii, la familii turce cu risc mediu până la ridicat de protecție a copilului sau cu violență de gen, cum ar fi populații nomade și lucrătorii agricoli rurali”, explică Hazal Uluc.

Peste 130.000 de copii au beneficiat de astfel de sprijin umanitar imediat, asistență psihosocială, acces la educație, la servicii de igienă, la apă și, până la urmă, la orice formă personalizată necesară de protecție. ”Unii au nevoie de asistență juridică, alții trebuie să ajungă la spital. Sunt persoane care vor să știe cum să se adreseze poliției, dacă au vreo îngrijorare legată de propria securitate sau dacă e vorba despre violențe legate de gen”.

Orașele de containere

Conform Politico.eu, între 2016 și 2023, Comisia Europeană a investit 11,5 miliarde de euro pentru a ajuta Ankara să găzduiască refugiați din Siria și pentru a-i descuraja să mai călătorească în Europa. Un raport din acest an al ECHO, publicat pe paginile oficiale ale Comisiei, vorbește despre 3,486 miliarde de euro în finanțare umanitară acordați, din 2012, refugiaților vulnerabili și comunităților gazdă, inclusiv pentru a acoperi din nevoile suplimentare rezultate în urma cutremurelor din 2023, în special relocările celor rămași fără adăposturi.

Grijile cele mai mari apar atunci când, pe lângă situația precară a vieții, intervine și exploatarea slăbiciunilor. ”Sunt foarte multe mame singure. Tații au fost deportați înapoi în Siria, astfel încât mamele rămân cu cinci copii sau șase. Cel mai mare renunță la școală și începe să lucreze. În general, motivele sunt economice, mai ales după cutremur, când au fost nevoiți să se refugieze a doua oară, în locuințe improvizate în containere”. 

În octombrie 2024 erau înregistrați, conform statisticilor oficiale, 538.000 de refugiați cazați în așa-numitele orașe de containere, konteyner kent. Posibil ca numărul real să fie mult mai mare. Cu multele imobile devastate, prețul chiriilor a explodat, așa că șansele de a reveni în locuințe reale sunt mici de tot. ”Când trăiesc așa aglomerat, familiile sunt tentate să-și implice copiii mai mari în căsătorii forțate la vârste fragede - începând chiar de la 15 ani. Dacă poți avea un gurmand mai puțin la masă sau o persoană în minus de adăpostit, de ce nu? Se presupune că dacă îți măriți fata e mai protejată decât dacă ajunge pe stradă”, spune reprezentanta UNICEF, relatând despre mentalitatea acelor oameni.

Viața la negru, gaură în educație

Există și o zonă gri, a locuitului ilegal, în spații în care ”beneficiarii” nu sunt înregistrați ca rezidenți, și, atunci, apare o altă problemă majoră: copiii care teoretic nu există și, deci, nu au acces la educație, la protecție medicală.

Cele mai multe familii rămân, în ciuda condițiilor grele, în provizoratul oficial al barăcilor, pentru a nu pierde, pe timpul șederii în Turcia, dreptul la beneficii sociale. Dar sunt și familii care riscă să se descurce pe cont propriu, deci aproape ilegal. Au suspiciunea că dacă intră în radarul autorităților ar putea fi deportate. Legislația națională nu permite Turciei să expulzeze oameni în Siria. Ankara susține oficial că nici nu o face, că ar exista doar repatrieri voluntare. Mai multe organizații de apărarea drepturilor omului au criticat însă Turcia pentru detențiile arbitrare și repatrierile forțate spre presupuse ”zone sigure”, care nici măcar nu sunt cu adevărat sigure.

Unii copii au fost aduși peste graniță de părinți în urmă cu peste zece ani. Alții s-au născut aici, în familiile refugiate în containere, și au început să urmeze traseul tradițional de educație. Aceștia, chiar dacă acasă trăiesc în ghetoul sirian, se obișnuiesc rapid cu limba turcă. Dar pentru majoritatea adulților, limba este o barieră majoră, recunoaște Hazal Uluc: ”De multe ori, copiii sunt cei care își îndrumă părinții, când aceștia iau contact cu instituții, cu oferte de serviciu, cu, în general, lumea din afara taberelor. În unele spitale, guvernul turc reușește să asigure o comunicare în arabă. Dar numărul de traducători este limitat”.

Peste 35% dintre copiii refugiați sirieni nu ajung, însă, la școală, mai ales preșcolarii și elevii de liceu. Abandonul școlar, explicat cel mai des prin nomadismul familiilor, necesitatea de a munci alături sau pentru familie sau mariajele forțate, a fost amplificat după cutremure de faptul că multe școli au fost distruse. Astfel și numărul locurilor în școli a scăzut substanțial. La fel de afectată a fost și infrastructura, și, prin urmare, transportul public a devenit mai anevoios, ceea ce îngreunează accesul la școli, mai ales dacă locurile libere se mai găsesc doar la destinații îndepărtate de taberele de containere.

La adăpost, acasă la profetul plecat în căutarea adăpostului

De la Kilis la Șanliufra, granița este un companion tăcut al șoselei care șerpuiește prin podișul arid, întrerupt din loc în loc de nesfârșite șiruri de măslini. La câțiva kilometri de drum, mai aproape decât linia orizontului, se întinde frontiera turco-siriană, firul invizibil desenat de mâna omului în urmă cu puțin peste un secol. O convenție politică contrară sensului vieții de zi cu zi. Separă cele două lumi care de fapt nu au fost niciodată cu adevărat despărțite. 

Întinderea ușor vălurită de nisip pietrificat și bolovani este fragmentată de mici canioane rămase în urma unor albii prin care demult nu a mai curs vreun fir de apă. Și, apoi, la un moment dat, șoseaua traversează Eufratul, fluviul gigant de a cărui scurgere se leagă bună parte din istoria Orientului Mijlociu, dar a cărui trecere prin farmecul auster al pustiului pare impasibilă la continua tragedie a acestor locuri. Tragedie care, de fapt, rămâne aici o a doua constantă, după încăpățânarea vieții.

La Șanliurfa, spune legenda, ar fi plecat, într-o călătorie forțată să caute adăpost și siguranță, biblicul Abraham. Milenii mai târziu, alți călători în pribegie forțată au venit la Șanliurfa să se adăpostească.

Într-un container, pus la dispoziție de UNICEF, organizația Support to Life / Hayata Destek le oferă fetelor de gimnaziu, venite din familii deopotrivă turce și siriene, după orele de școală, învățături fundamentale despre sănătatea intimității lor feminine și despre distribuția rolurilor într-un cuplu.

De afară vine o zarvă continuă: peste gard este cea mai mare piață din orașul care a atras mereu comercianți în tranzit și care, acum, adăpostește mulți dintre cei fugiți din ceea ce a fost, pentru câțiva ani, capitala califatului terorist ISIS, al-Raqqa, aflat la nici două ore distanță de aici.

La doi pași de ISIS

Haliliye nu este chiar un ghetou, dar a avut de făcut față, în ultimul deceniu, unei aglomerări a populației și accentuării implicite a sărăciei. Sunt gratii la toate geamurile camerelor dinspre casele care dau înspre străzile dispuse paralel. Casele sunt fie neterminate, fie au fațade scorojite, iar în fața lor stau parcate mașini îmbătrânite moral în drumurile desfundate ale cartierului - o etichetă pentru infrastructura depășită de ani și de explozia demografică generată de valurile ridicate de migranți. Oamenii trăiesc apăsați de suspiciuni și temeri că spioni și luptători ai califatului le pot răpi fiii apți să țină o armă în mână. Sau le pot duce dincolo de graniță fiicele. 

Aici, în acest peisaj urban dezolant, funcționează fundația Hayata Destek, specializată în asistarea persoanelor afectate de catastrofe naturale. Neașteptat este să afli că părinții fetelor se lasă repede convinși de beneficiile educației despre sănătatea reproductivă, despre contracepție, igienă, protecția și drepturile pe care orice individ le are într-o relație. Mai mult, chiar: părinții, în marea lor majoritate, au acceptat să participe la astfel de cursuri, parcurgând materia cu aceiași educatori, înainte ca aceștia să ajungă la tinerele fete (600 la număr, împărțite în grupuri de câte 12).

Ca și în vechiul bazar din marele Gaziantep, unde mulți dintre refugiați și-au deschis ateliere de fabricat obiecte din cupru sau restaurante, și la Șanliurfa, sirienii au încercat să se descurce cu mici afaceri. Dar când într-un oraș de 600.000 de locuitori se mai așează 300.000 de străini, concurența devine sufocantă. Mai este și birocrația turcă, complicată în privința permiselor de muncă.

Pentru mulți, soluția rămâne angajarea la negru, în agricultură sau construcții, eventual în ateliere textile. Ajung să găsească de lucru frecvent prin rețele informale familiale, religioase sau etnice, în condiții nesigure și pentru salarii umilitoare.

În zgomotul de fond ce pătrunde de afară în containerul în care copilele învață să fie conștiente de propria identitate, se aud din când în când vocile altor copii, împinși de sărăcie, la 11-12 ani, să muncească, vânzători în marea piață din Haliliye.

Tragedia de după tragedie

Orașele de containere sunt în general segregate. Cu toții, turci și sirieni din zona frontierei comune, au fost strămutați din cauza cutremurelor. Cu toții sunt adăpostiți în locuințe improvizate. Dar sirienii ”protejați temporar” trăiesc în alte părți decât turcii sinistrați.

În ciuda acestei rupturi, se întâmplă ca mulți dintre refugiați să fi ajuns să se simtă prea turci pentru a se mai întoarce în Siria, fără să fi devenit, însă, îndeajuns de turci pentru a fi acceptați fără rezerve de societatea din Turcia.

Pe mese, lângă pantofii care întotdeauna rămân la ușă, niște oale cu plante sărăcăcioase, rezistente la uscăciunea prelungită, se lasă atinse de discretul soare rece al dimineții de sfârșit de toamnă. Nu pot înlocui, pe aleile campusului de containere de la Kirikhan, grădinile inundate de miros de iasomie lăsate în urmă acasă, în periferiile Damascului. Pe acelea le-au arat, în ultimii 15 ani, doar proiectilele și obuzele. Grădinăresele au plecat de mult, într-un exil pe care și l-au promis temporar, dar care se tot lungește. Și se schimbă. 

Peste 300.000 de refugiați sirieni locuiau, la începutul anului 2023, în Antakia, cel mai important oraș din provincia Hatay. Doar ce se acomodaseră cât de cât în orașul care astăzi de abia mai respiră după cutremurele de anul trecut. 

În puținele case care mai puteau fi locuite, localnicii au avut, în lunile din urmă, prioritate în a găsi un adăpost. Refugiații sirieni au fost mai puțin norocoși. Au pierdut totul, pentru a doua oară.

Orașul de sub moloz

Din vechiul târg care fascina prin mozaicul de stiluri de viață și arhitectură au mai rămas grămezi de moloz și resturi de ziduri care stau să se prăbușească. Din loc în loc a supraviețuit, la vreun parter nedărâmat prin cine știe ce miracol, câte un salon de frizerie sau o măruntă cafenea, al cărei miros se amestecă prin norii de praf. Zeci de pisici născute în apocalipsa post-urbană au pus stăpânire pe fostele clădiri care se mai țin în câțiva stâlpi de susținere sau au pereții găuriți, prin care se vede un tablou căzut lângă o comodă șubredă sau un fotoliu în trei picioare, cu stofa roasă și îmbibată cu resturi de tavan.

În dosul unei porți pe care probabil nimeni nu a mai deschis-o de o veșnicie, într-o strâmtă curte, un avlu, cum îi spuneau vechii turci, se înalță spre acoperișul lipsă al unui imobil rămas doar niște cioturi de fațadă crăpată, un portocal atât de plin de fructe încât pare a fi ultima ființă vie din bătrânul Antioh. ”Când s-a cutremurat, pământului i-a fost indiferent ale cui case distruge. A făcut-o fără discriminare - geamie, biserică și sinagogă, case de oameni bogați sau săraci”, îmi spune Tulay, în timp ce ne plimbăm printre munții de moloz și se apleacă spre una dintre feline și o mângâie. Lucrează pentru UNICEF în Turcia și a venit de mai multe ori în Antakia, și înainte de cutremur, și după. Suntem între ruinele școlii și cele ale biroului guvernatorului, într-o latură este fațada hotelului Voyage Elegante, probabil o amintire a protectoratului francez asupra Hatayului, de cealaltă parte ce-a mai supraviețuit din biserica greacă, iar după niște imense grămezi de cărămizi se întinde vechiul bazar al acestui oraș de foarte veche poveste care, în seismele din februarie 2023, și-a văzut pentru a opta oară moartea colectivă cu ochii.

De undeva, din spatele ruinelor, se aude chemarea muezinului. În Coran există un fragment asemănător cu cel din Biblie dedicat Sodomei și Gomorei. Pe aici, la câțiva kilometri de colțul cel mai de nord-est al Mediteranei, nu departe de unde, se spune, într-o peșteră, apostolii Petru și Pavel ar fi pronunțat pentru prima oară cuvântul ”creștin”, oamenii au tot crezut, ușor spășiți, că despre ei e vorba în învățăturile mahomedane. Altfel nu și-au putut explica de ce au venit peste ei și peste generațiile dinainte atâtea nenorociri, multe cutremure, invazia brutală a persanilor, epidemii de neoprit. 

Copii între două lumi

În Antiohul de ieri, în Antakya de azi, în Hatayul Turciei, unii mai cred, din când în când, în renaștere. Alții nu prea. Cineva s-a întors printre ruine, cândva după cutremurul de anul trecut, a găsit un rest de perete și a scris așa: “S-a prăbușit orașul care te aștepta”.

Dincolo, în campusul de containere, soarele de noiembrie târziu dezgheață cu încetinitorul rufele care peste noapte au stat pe culme la minus un grad. Într-un container, Aya, o copilă de grădiniță din Siria, se distrează învățând cum să impună respect pentru propriul corp, pentru propria intimitate. Aslihan Daud și Ali Can Mutlu sunt asistenți sociali la un cabinet mobil al Kizilay, Semiluna Roșie Turcă. Vin des în orașul improvizat - se vede la Aya și ceilalți copii că se simt în siguranță în compania celor doi. Cei mici vorbesc fluent turca și araba și visează să fie orice își poate imagina oricare copil din lumea asta că va deveni când va fi mare. Pentru cei mici de aici, care nu au prea cunoscut vreun alt mod de viață decât campusul de refugiați, și pentru care Siria nu a fost niciodată acasă, dar nici Turcia nu prea e, dificultățile vieții de zi cu zi nu sunt neapărat un subiect. Copiii, oriunde ar fi, nu-și doresc decât un singur lucru: să fie veseli.

În urmă cu mai mulți ani am întrebat un tânăr sirian refugiat la București dacă s-ar mai întoarce acolo. Nu a ezitat să răspundă afirmativ. L-am întrebat când - și a dat din umeri. L-am întrebat dacă după ce cade regimul al-Assad și a rămas cu umerii suspendați.

Undeva în fundalul nu foarte îndepărtat al orașului de containere din Kirikhan, la marginea Antakiei, pe primul deal se construiește un cartier de blocuri. De aici, dintre locuințele improvizate pentru ”persoanele temporar dislocate”, blocurile de pe dealul acela vecin sunt, însă, la fel de departe ca și Siria care, oricât de săracă și tristă era, a fost, cândva, acasă.

Documentarea pentru acest reportaj a fost finanțată de Departamentul de Protecție Civilă și Operațiuni Umanitare al Comisiei Europene (DG ECHO).