Se află încă pe un tărâm confuz, între coșmar și realitate. Aveau mâinile înghețate și au mers cu greu ultimii kilometri până la Dyakovo, punctul de trecere al graniței dintre Ucraina și România, care corespunde cu Halmeu. Un bărbat generos le-a luat cu mașina după ce au trecut frontiera și le-a dus în gara de la Satu Mare. S-au urcat în tren și au fost mirate că au primit gratis biletul până la București, unde echipele Primăriei Generale s-au ocupat de cazarea lor în acest bloc bine încălzit.

Plecaseră inițial spre frontiera cu Polonia, au făcut 500 de kilometri în 20 de ore, dar acolo era o coadă infernală, îmi spune Angela, care știe că a durat patru zile pentru un prieten de-al lor să treacă. Din Irpin, orașul din care au plecat, aflat la 40 de kilometri de Kiev, era mai aproape trecerea spre Polonia, dar nu-și puteau permite să stea cu copilul atât de mult, așa că au făcut cale întoarsă spre România. Bunicul lui Teofil a condus și a făcut cei 300 de kilometri de la o graniță la alta în șapte ore, dar când au ajuns la circa 15 kilometri de frontiera cu România, șoseaua era blocată de panouri din beton, așa că și-au luat bagajele și copilul și au mers pe jos. Cine blocase șoseaua? Probabil soldații ucraineni, crede bunica Irina. 

Irinei încă nu-i vine să creadă că acum o săptămână își vedea liniștită de treburile gospodăriei la Irpin, și că acum este refugiată la București. Ce s-a întâmplat cu viața ei? Cum de a trebuit să lase totul baltă și să plece la 60 de ani? Băiatul ei e pe front, iar soțul a fost nevoit să le abandoneze și să se întoarcă acasă, pentru că Legea marțială impusă în Ucraina după invazia armatei ruse le interzice cetățenilor ucraineni de sex masculin cu vârste între 18 și 60 de ani să părăsească țara. Îmi spune cu ochii în lacrimi, în vreme ce îl leagănă pe Teofil, că soțul ei mai are două săptămâni până împlinește 60 de ani. 

Dacă n-ar fi fost nepotul de doar zece luni, poate că și bunica Irina ar fi rămas acasă, dar așa cum să se descurce nora ei singură? Angela, mama lui Teofil, arată ca o copilă, deși are aproape 25 de ani. E speriată, obosită și nu vrea încă să se gândească la ce urmează, dar măcar nu e singură cu copilul, nu stă în frig și au ce mânca.

Bunica Irina nu-și imaginase până acuma că frigul și foamea de care suferiseră îndelung părinții ei după al Doilea Război Mondial se mai puteau întoarce, că mai pot fi bombardate casele și că întreg avutul ei ar putea dispărea brusc.

Aygun nu se gândește atât de departe, a plecat din Odessa împreună cu băieții ei, cu părinții, frații și studenta care stătea la ei în gazdă, în total 9 persoane, la 20 de minute după primele tiruri de artilerie. Au luat ce li s-a părut mai important, s-au urcat în cele două mașini pe care le au și au pornit spre Republica Moldova. Trei zile a durat periplul lor până la Galați. Cei trei frați ai lui Aygun au între 27 și 35 de ani și au apucat să fugă înainte să fie dată Legea Marțială. Nu le pare rău. „E un război absurd”, spune Inga, studenta de 19 ani, care-și dorește cel mai mult să poată termina facultatea. Este din Krivoi Rog și urmează studii umaniste la Universitatea Internațională din Odessa. Crede că rușii se vor retrage și că „lumea va reveni la normal”. Aygun se teme să fie fotografiată, pentru că, deși e optimistă, se gândește uneori și la ce-ar putea fi mai rău. 

Cine e de vină de războiul din Ucraina? „Putin”, răspunde prompt băiatul lui Aygun de 12 ani. E îmbrăcat într-o bluză de trening albastră cu numărul 11 pe ea. Se uită la mine cu ochii lui mari și negri și recită repede mai departe părerea auzită, probabil de mai multe ori, în casă, ca pe o poezie bine învățată, aproape fără să-l lase pe traducător să-și tragă sufletul: „Numai Putin e vinovat, poporul rus nu vrea niciun război cu nimeni, rușii n-au nicio vină, sunt oameni buni, la fel ca noi: abia aștept să câștige Ucraina și să pot spune Slavă ție Ucraina, pentru că noi vom câștiga, suntem la noi acasă și știm cum să câștigăm, suntem pe terenul nostru.” Joacă fotbal la un club important din Odessa de opt ani și pune totul într-o ecuație sportivă, înțelegând însă că la mijloc nu e deloc fair play. El e într-o aventură, dar mama lui simte neliniștea din fața catastrofei și tot ce-și dorește e să revină la „viața ei obișnuită”, repetitivă și predictibilă de dinainte de război, să se ocupe cu întreaga familie de taraba lor de fructe și legume din piața de gross a Odessei, să-l revadă pe soțul ei care lucrează de mai multă vreme în Polonia. 

Aygun, la fel ca bunica Irina, își vrea viața înapoi. Ele nu cred că e un război al rușilor cu ucrainenii, ci „o neînțelegere între președinți”, „o nebunie a lui Putin”, ceva trecător care le-a întors viața pe dos, dar care se va sfârși curând. 

În România au intrat până acum peste 75.000 de refugiați, dar jumătate dintre ei au plecat mai departe spre Occident. 700 au cerut azil în România. Guvernul se așteaptă la creșterea numărului de refugiați în următoarea perioadă și pregătește 500.000 de locuri de cazare. 

În București, Primăria Generală a primit deja peste 700 de refugiați, dar e pregătită pentru mai mulți. În plus, după cum a anunțat Nicușor Dan, au fost puse la dispoziția celor veniți din Ucraina peste 100 de paturi de spital, autobuze gratuite între Gara de Nord, Aeroportul Otopeni și locurile de cazare, care se află la Centrul Bebe de București, Centrul pentru Economie Circulară și Centrul de la Academia de Tenis din incinta Arenei Naționale.