Ce este „finlandizarea”? Termenul, folosit în sens peiorativ, desemnează un raport de vasalitate a unei țări mai mici față de o putere străină hegemonică, recte: o suveranitate limitată, numită și „neutralitate”. E vorba în principal de subordonarea politicii externe intereselor țării dominatoare.

Acesta a fost statutul Finlandei, țară care, după ce a reușit să țină piept în „războiul de iarnă” (noiembrie 1939 - martie 1940) armatei lui Stalin, a fost nevoită să încheie, la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, un acord de pace cu Moscova, care îi interzicea să adere la blocuri militare, dar îi prezerva totuși independența.

Finlanda, așa cum se știe, a renunțat la neutralitate în 2023, la un an de la declanșarea la scară mare a invaziei Rusiei în Ucraina, și a fost urmată de Suedia, care a fost neutră sute de ani. Finlanda și-a construit între timp o armată puternică și numeroasă, aducând o considerabilă plusvaloare NATO.

Dispozițiile schimbătoare ale Europei

Republica Moldova are fixat în Constituție statutul de „neutralitate”, impus de Rusia, care o împiedică să adere la NATO și o vulnerabilizează în condițiile războiului din Ucraina. Lipsa garanțiilor de securitate descurajează investițiile străine, care ar putea asigura dezvoltarea economică a țării, o condamnă la sărăcie și nesiguranță.

Péter Magyar, viitorul premier maghiar, cel care a anunțat un „tornado” reformist menit să demanteleze sistemul autoritar și corupt creat de Viktor Orban și o îmbunătățire a relațiilor cu UE, manifestă o atitudine de continuitate cu fostul regim când vine vorba de aderarea rapidă a Ucrainei la UE. Or, Republica Moldova merge „la pachet” cu Ucraina.

După ce a vorbit Magyar, au apărut reacții similare și din alte capitale europene. De pildă, Radoslav Sikorski, ministrul Afacerilor Externe al Poloniei, citat de mai multe instituții de presă, a spus:

„Comisia Europeană a lansat ideea unei scurtături pentru aderare. Acest lucru nu se va întâmpla. Credem că Ucraina și Moldova trebuie să îndeplinească toate condițiile, așa cum a trebuit să le îndeplinim și noi.”

Liderii europeni care fac asemenea declarații parcă ar fi așteptat o schimbare democratică la Budapesta, pentru ca opoziția lor față de aderarea „în regim special” a Ucrainei și Moldovei să nu fie asociată cu obstrucționismul pro-rusesc al lui Victor Orban.

Ucraina are, desigur, multe de făcut pentru a corespunde standardelor UE, însă Ucraina ține Rusia departe de Europa. Dacă Ucraina ar fi capitulat în fața lui Putin, azi preocuparea țărilor-membre, a unora dintre ele, ar fi fost să-și întărească urgent securitatea în fața pericolului rusesc, nu să blocheze aderarea accelerată a Ucrainei și Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

Ne referim, desigur, la niște situații în evoluție.

„Finlandizare” după europenizare

Republica Moldova a fost lăudată copios, la scenă deschisă, de către reprezentanții instituțiilor de la Bruxelles pentru angajamentul său pe calea reformelor. Dacă perspectiva aderării se îndepărtează, lucrurile se complică.

Maia Sandu își va încheia al doilea mandat în toamna lui 2028, iar actuala majoritate parlamentară pro-UE în 2029. „Trădați de Europa” – aceasta va fi percepția –, moldovenii se vor demobiliza și există riscul ca la următoarele alegeri să vină o guvernare pro-rusă, iar Moldova să devină o a doua Georgie.

Readus în „lumea rusă”, statul moldovean, cu Transnistria cu tot, va fi un „spin” în coasta Ucrainei și va complica datele viitorului acord de pace, dacă se va ajunge vreodată la un asemenea acord.

Vom reveni în „zona gri”, la un status quo bine cunoscut, în care Europa va ține probabil Moldova pe linia de plutire prin infuzii financiare, umanitare, iar Rusia va avea cuvântul decisiv în politica noastră externă.

Se va pune în aplicare „planul Kozak” de federalizare cu Transnistria, se vor întoarce victorioși toți „expirații” politicii moldovenești, cei care jură pe neutralitate și pe „suveranitate” pro-estică, se vor deschide larg porțile pușcăriilor în care au intrat Plahotniuc, Guțul și alții.

Va fi o „finlandizare” după europenizare, dar fără economie, fără armată, fără educație. Și fără limba română.

Unirea cu România – o perspectivă incertă

Președinta Maia Sandu a formulat ideea Unirii cu România ca soluție de avarie, de prevenire a unei noi înrobiri rusești într-un moment în care au apărut semne că procesul de aderare la UE ar putea intra în impas.

Numărul adepților Unirii cu România a crescut constant în ultimii ani. Un sondaj recent, dat publicității pe 25 martie 2026, oferea date și mai optimiste: există o majoritate relativă pro-Unire, dacă s-ar lua în considerare și votul diasporei.

Spre deosebire de aderarea la UE, Unirea cu România depinde doar de românii de pe cele două maluri ale Prutului, în cazul în care s-ar manifesta voință politică în cele două capitale, Chișinău și București. Occidentul nu se va opune, pentru că va fi un proces democratic.

Guvernarea de la Chișinău mizează totul pe cartea aderării la Uniunea Europeană – a fost pariul său electoral –, și nu-și permite să anunțe trecerea la „Planul B”, cel al Unirii cu România, punând instituțiile comunitare într-o situație incomodă.

O asemenea intenție, afișată oficial, ar provoca reacții previzibile din partea Rusiei și turbulențe interne prin rețelele sale de influență în Moldova.

La București, clasa politică de la putere este acaparată de lupta între forțele reformiste și falanga celor care vor să-și păstreze sinecurile, privilegiile și grasele subvenții de stat. Cine să discute despre Unire?

Un grup analitic pentru elaborarea unui scenariu al reunificării cu Republica Moldova ar putea fi creat mai degrabă pe lângă președinția României, în cazul în care acest obiectiv ar fi luat în serios și nu doar enunțat conjunctural, doar pentru că, atunci când Chișinăul spune „Da”, Bucureștiul nu poate să spună „Nu”.

Dar e puțin probabil că se va merge mai departe.

Dincolo de ceea ce ne dorim

Ratarea aderării la Uniunea Europeană sau a reunirii cu România ar fi cel mai mare eșec al Republicii Moldova de la declararea independenței încoace. Pentru că s-ar produce într-un context favorabil, pe care egoismul unor state-membre UE sau lipsa de viziune și curaj a clasei politice de o parte și alta a Prutului le va împiedica să-l exploateze în interes național.

Deocamdată, cum spuneam, „finlandizarea” și nu europenizarea Republicii Moldova este scenariul plauzibil. Pentru a ajunge acolo e suficientă resemnarea, inacțiunea. Realitatea ar putea să ne contrazică, dacă cei care nu acceptă o întoarcere în trecut ar atinge o masă critică.