Preşedintele Traian Băsescu a declarat în cadrul unei dezbateri la Fundaţia Mişcarea Populară : ”Eu cred că partidele politice actuale şi-au epuizat capacitatea de a garanta progresul în România. România are nevoie de altfel de partide decât cele care au intrat în funcţiune în 1990”.

Actualul preşedinte a gândit mereu în aceşti termeni. Întreaga sa activitate politică din anii mandatului prezidenţial poate fi definită ca o luptă pentru destructurarea partidelor existente. Sistemul electoral majoritar pentru care organizase primul referendum ca preşedinte avea ca scop comasarea partidelor în două mari blocuri şi eliminarea de pe scena politică a tuturor formaţiunilor mici. Traian Băsescu acţiona în siajul campaniei pentru votul uninominal, dar scopul său era crearea unui sistem bipartit după model anglosaxon. Ideea în principiu nu era deloc rea. Fărâmiţarea politică, pertractările nesfârşite, lipsa de coeziune şi de perseverenţă în aplicarea unui proiect au minat mereu viaţa politică românească. Dar pe teren situaţia s-a vădit mai complicată. PNL a privit proiectul cu mare circumspecţie căci venea din partea unui om al stângii abia „convertit“, iar UDMR cu teamă, căci nu li se oferea maghiarilor nici o alternativă. Liberalii ar fi urmat să se topească într-o formaţiune codusă de oamenii preşedintelui, iar ungurii să dispară de pe scena politică naţională, fără să obţină o compensaţie pe plan local. PSD era singurul partid care putea trage foloase de pe urma votului majoritar, dar propunerea de reformă survenea în cel mai prost moment al istoriei sale. Am asistat aşadar la eşecul reformei şi la crearea unui front al partidelor împotriva preşedintelui. După 10 ani, la finalul mandatelor sale, preşedintele continuă aşadar să lupte împotriva partidelor, de astă dată cu ajutorul paradoxal al unui partid nou.

În 2005 propunerile preşedintelui s-au bucurat de o mare susţinere publică şi datorită faptului că au fost greşit înţelese. Majoritatea alegătorilor credeau ad litteram în discursul generos despre votul uninominal şi moralizarea clasei politice, iar cei care aveau un dram în plus de perspicacitate desluşiseră ideea reformării sistemului de partide, dar nu înţeleseseră cu adevărat semnificaţia evenimentelor. Aşa cum am mai arătat, preşedintele iniţiase o guvernare tehnocratică care îşi găsea legitimitatea internă şi externă în procesul integrării europene, partidele cooptate la guvernare fiind reduse la simple instrumente de validare formală. Impunerea guvernului Boc după alegerile din 2008 a reprezentat perfecţionarea sistemului care avea să golească partidul guvernamental de orice conţinut propriu.

Aşadar Traian Băsescu anunţase intenţia de a crea un mare partid de centru dreapta capabil să se opună stângii pesediste, dar a sfârşit prin a guverna fără partide sau mai exact împotriva acestora. O parte din partizanii unificării dreptei au continuat să-l susţină pe preşedinte până în clipa în care a fost vădit că ambiţiile sale nu mai converg cu proiectul iniţial. Traian Băsescu formulase de fapt în numeroase chipuri faptul că intenţiona să mobilizeze statul împotriva partidelor, deoarece percepea partidele ca adversare ale statului. Succesul său relativ se datorează aparatului judiciar, care putea justifica în mod credibil opoziţia dintre stat şi partide.

Gândirea sa esenţial anti-partidică este însă pusă acum la încercare. Logica opoziţiei este diferită şi dacă va dori să rămână în viaţa politică va trebui să redescopere vechea logică de partid. De altfel militând împotriva partidelor vechi, el nu a reuşit să propună un partid cu adevărat nou, preluând doar o fracţiune a PDL. Una care, ca să reziste, va trebui să-şi creeze structuri locale. Am putea spune că, după eclipsa din ultimii ani, partidelor – ca forme politice generale – li se oferă posibilitatea de a-şi lua revanşa şi de a reveni la conducerea societăţii.