La 20 de ani de la căderea comunismului, Geoană şi ai săi ne cheamă insistent să revenim la unirea în cuget şi simţiri, sub stindardul unui partid postcomunist nereformat, care să ne scape de Băsescu şi să ne re-dăruiască o linişte iliescistă.

Ce-ar fi să dăm crezare acestui din urmă discurs? Cum ar putea arăta viitorul luminos al României, dacă majoritatea alegătorilor va opta în favoarea acestui discurs?

Încă înaintea scrutinului, transformarea ţării într-un soi de republică bananieră de tip Absurdistan aflată sub „dictatura” lui Traian Băsescu a făcut regrese importante pe sticla televiziunilor „mogulilor”. Cu ajutorul lor alianţa anti-Băsescu s-a format, oficializat şi ne-a asigurat că va uni ţara. Fără Băsescu.

În componenţa alianţei, afirmaseră, în replică, "gurile rele", au intrat in corpore ingredientele – mutual incompatibile – ale tuturor coşmarurilor postcomuniste.

Într-adevăr, n-au lipsit de la apel şi de pe frontul marii lupte nici tovarăşii Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie, nici magnaţi gen Dinu Patriciu et. comp., reprezentaţi de un lider PNL care ar fi votat şi cu Vadim sau Becali spre a împiedica un nou mandat al preşedintelui.

N-au absentat nemotivat nici „prietenii” lui Vadim din UDMR, care s-au repezit şi ei să participe, alături de PRM, la proiectul de „modernizare” politică a României prin balcanizarea ei definitivă sub girul unui PSD incapabil de reformă, dar foarte dornic „să construim altceva”. Altceva decât Băsescu.

Programatic, alianţa s-a dovedit, ce-i drept, goală ca împăratul din poveste. Fiindcă, dincolo de „jos Băsescu”, nu s-a ştiut multă vreme dacă propusul cabinet Johannis va proceda la reduceri fiscale sau dimpotrivă la creşterea impozitelor întru sporirea protecţiei sociale. Cu toate acestea, alianţa „anti” s-a vădit a fi de o stabilitate ieşită din comun.

La multele greşeli comise de Băsescu se adăugase una deosebit de gravă: subestimarea liantului puternic al ciolanului.

Programul alianţei anti, de revenire la o „preşedinţie pentru liniştea noastră” promisese să-l plaseze în frunte pe Mircea Geoană. Pentru cazul în care, de prea mult efort, ar risca pe viitor să-şi piardă suflul, multiple sfori din culise îi garantaseră liderului PSD un minim de spaţiu de manevră şi o oarecare capacitate de mişcare, fie ea şi sacadată.

Pus în scenă, alături de un imponderabil Klaus Johannis, utilizat ca pion de sacrificiu, lui Geoană i s-a dat astfel şansa de a le oferi sponsorilor săi din umbră şi prietenilor ruşi posibilitatea de a se înfrupta în lege, alţi 4 ani, fără vreo teamă de procurorii anticorupţie.

Liniştiţi au răsuflat şi toţi foştii securişti şi nomenclaturişti cu tot cu uriaşele lor pensii speciale şi alte privilegii made in PCR, în epoca de aur şi în cea de platină ce i-a urmat sub Ion Iliescu.

În plus, tuturor „acestor Gică contra” din clasa procurorilor, „provocatorilor” investigând senatori „săraci dar cinstiţi” şi „scandalagiilor” din DNA precum şi tuturor celor ce s-au încăpăţânat să dea cu tifla majorităţii parlamentare şi liderilor CSM li s-a pregătit dispariţia bruscă din magistratură. O magistratură chinuită, sărmana, ca hoţii de cai, în ultimii ani de către „rău-voitorii”, „corupţii” şi „tiranicii” băsescieni.

În ce priveşte presa „democratică”, şi ea s-ar linişti şi ar putea în fine refuza să permită propagandei „anti” a liderilor extremişti să se lăţească fără replică pe sticla televiziunilor de ştiri „independente”.

Nu se vor mai găsi mulţi ziarişti care să poată pună întrebări „impertinente” după cum s-a exprimat jurnalistul Sorin Roşca Stănescu, după ce a fost chestionat de gazetari în legătură cu întâlnirea sa, la Dinu Patriciu, cu Sorin Ovidiu Vântu, Adrian Năstase şi Theodor Meleşcanu.

Rămâne doar o întrebare. Se va potrivi oare socoteala de acasă de la Dinu cu cea din târgul românesc? La 6 decembrie alegătorii îşi vor putea spune cuvântul. Dar în liniştea mormântală ce-ar putea urma, li se va mai permite oare şi pe viitor să şi-l afirme?

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz