Conform ultimelor date prezentate de Agenția Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, peste 3% din populația României, copii și adulți, sunt persoane cu dizabilități, de la deficiențe medii la deficiențe grave. În afara indemnizațiilor precare, statul face mult prea puțin pentru inserția socială a acestora.

Fostul președinte al Asociației Nevăzătorilor din România, Radu Sergiu Ruba, poet și prozator de succes tradus în mai multe limbi, a acordat un interviu pentru Deutsche Welle despre problemele pe care le întâmpină aceste persoane.

DW: Orice politică față de persoanele cu dizabilități în Uniunea Europeană și în genere în statele civilizate are ca scop final integrarea socio-profesională a acestora. Cum stau lucrurile la noi?

Radu Sergiu Ruba: Încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități are un stimulent. Dacă o firmă are mai mult de 50 de angajați, trebuie să angajeze 4% persoane cu dizabilități. În caz contrar, atât firmele de stat cât și cele particulare plătesc o amendă. De exemplu, Camera Deputaților plătește continuu o amendă de 17.000 de euro pentru că nu are acest număr minim de angajați care ar putea să facă, de pildă, muncă de secretariat și multe altele.

Domeniile în care persoanele cu dizabilități dau rezultate foarte bune sunt cele în care persoana respectivă produce compensație. Surzii, de pildă, pot lucra în domeniul manualității și al lucrului milimetric unde e nevoie de foarte mare atenție. Ei au o vedere de foarte mare exactitate, astfel că identifică foarte ușor detaliile.

Nevăzătorii în ce domenii produc compensație?

În cazul lor este vorba de compensațiile la nivelul auzului, al simțului tactil și al memoriei. Sunt foarte buni lucrători cu tastatura, sunt foarte buni maso-terapeuți, dar pentru asta trebuie să cunoască foarte bine anatomia. Ca nevăzător, trebuie să ții minte, de pildă, cum ți-ai pus cămășile, pe culori, în dulap. Bun, există acum detectoare de culori vorbitoare, dar mulți nu și le pot permite.

Sunt multe meserii pe care persoanele cu dizabilități le făceau, dar care acum nu se mai caută.

Cea mai gravă situație este aceea că integrarea socio-profesională nu a fost reformată după 1989, ba chiar s-a deteriorat, pentru că o serie de calificări profesionale, de pildă în domeniul meseriilor manuale, au dispărut. Formatul economic al României nu le mai poate prelua. Aceste meserii care presupuneau, de pildă, producerea de ambalaje din carton, perii, mături ș.a.m.d. țineau de cooperația meșteșugărească. Or, aceasta a fost falimentată. Ideea a fost preluată de firme din străinătate unde sunt angajate persoane cu dizabilități care manufacturează astfel de produse.

În altă ordine de idei, nu s-a făcut nici un fel de reformă la nivelul acestei pregătiri profesionale nici în ceea ce privește apariția noii tehnologii.

De exemplu, nu există, ca în orice stat din UE, o școală de formare a nevăzătorilor în domeniul IT, unde aceștia sunt foarte buni lucrători pe calculator.

Care sunt cele mai „norocoase“ persoane cu dizabilități de a-și găsi un loc de muncă?

Succesul cel mai mare îl au cei cu debilitate mintală. De ce? Pentru că ei pot să acceseze niște meserii primare cum ar fi cele de zugrav, confecționer pe chestiuni mai simple, ajutoare în bucătăriile restaurantelor, menajul în hoteluri. O altă meserie care are succes pe piață este asistența medicală realizată de nevăzători, de pildă maso-terapia, pentru care sunt pregătiți la nivel postliceal.

Cum se descurcă un nevăzător în fața unui calculator? Spuneați că nevăzătorii sunt foarte buni în domeniul IT.

Calculatoarele folosite de nevăzători sunt obișnuite, dar programul de voce electronică sau afișajul Braille sunt elemente tehnice importante. Afișajul Braille e foarte scump, costă câteva mii de euro. Pentru a face o muncă, de pildă într-un call center, dacă ar avea acest program, repet, foarte scump, nevăzătorii ar fi foarte buni în materie. Dar nu-l au. Iar statul nu subvenționează sau subvenționează foarte puțin echipamentele asistive. Chestiunile acestea de ordin tehnic pentru a susține o meserie nu sunt rezolvate de către stat.

Omul încadrat în muncă trebuie să dispună de ceea ce se numește acomodare sau adaptare rezonabilă. Această adaptare este prevăzută în toate directivele europene. Or, ceea ce statul a făcut până acum a fost să încurajeze asistența pasivă. Acordă niște indemnizații persoanelor cu dizabilități și însoțitorilor, și cu asta s-a spălat pe mâini.

Ce ar trebui să facă instituțiile abilitate ale statului pentru a integra persoanele cu dizabilități în corpul social activ?

Asociația Nevăzătorilor a construit un centru de reabilitare pentru nevăzători, pentru cei care își pierd vederea la vârsta adultă. Construcția a durat din 2008 până în 2021, e o clădire superbă cu patru niveluri în cartierul Vatra Luminoasă, un cartier foarte liniștit.

Toate politicile care se fac la noi sunt centrate în cea mai mare parte pe copiii cu dizabilități. Adulții au fost lăsați deoparte, drept dovadă și dezinteresul pentru încadrarea în muncă. În momentul în care cineva își pierde vederea la 35 de ani, să zicem, el trebuie să fie preluat de către o instituție în care să întâlnească oameni ca și el, care au reușit. Acolo sunt învățați să se readapteze la viața de nevăzător, să învețe alfabetul Braille, să se orienteze în spațiu, mai întâi în spațiu mic. Se merge astfel până la reconversia profesională.

Care sunt datoriile pe care statul le ignoră în ceea ce-i privește pe nevăzători?

Echipamentele asistive nu sunt subvenționate. Formarea profesională în școli nu este reformată. Reconversia profesională pentru cei care își pierd vederea la vârsta adultă nu se poate realiza decât în centre ca cel pe care l-am construit noi. Problema este însă ca guvernul să finanțeze specialiștii care să lucreze într-un astfel de centru. Peste tot în lume astfel de centre sunt finanțate de către stat.

Vă rog să trageți o concluzie în urma discuției noastre.

Concluzia este că viața activă a persoanelor cu dizabilități nu este încurajată și susținută de stat, ci doar viața pasivă, prin indemnizațiile respective. Cu bani, statul scapă, dar nici banii nu sunt suficienți. Ca profesor nevăzător nu poți să predai la o școală obișnuită. În Italia, de pildă, ca să predai în învățământul obișnuit, ai un profesor asistent. Personalitatea omului se dezvoltă dacă are ceva de lucru și dacă poate să ofere ceva în plan social.