Fără discuții, victoria olandezilor din această seară este pe deplin meritată și pe măsura diferenței de valoare și de experiență. În lotul Țărilor de Jos sunt jucători care au câștigat cele mai prețioase trofee din fotbalul european de club, atât campionate naționale cât și cupe continentale, pe care nici un stadion arhiplin, nici cine știe ce miză colosală nu-i mai intimidează. Jucători pe care cei mai mulți tricolori i-au văzut până acum doar la televizor. 

Sugestivă, în acest sens, a fost secvența din deschidere, când s-au tras la sorți terenurile și lovitura de începere: căpitanul României, Stanciu, era cu un cap și ceva mai scund decât omolgul său Oranje, Van Dijk. Nu că talia ar fi neapărat supremul criteriu din fotbal - dar contextul nu putea fi ilustrat mai bine decât cu o asemenea imagine.

Scorul final, drept și nu foarte

Până la urmă, neerlandezii au controlat jocul, chiar și atunci când românii și-au făcut curaj să se îndrepte spre poarta lor. Au fost constant periculoși în fața unei echipe care nu a reușit să se desprindă de statutul de outsider. 

Dar, în ciuda multelor ratări pe care olandezii le-au mai avut, scorul de 3 la 0 este cumva nedrept pentru tricolori. Cinstit poate pentru câștigători dar nedrept pentru învinși. Fie și numai prin modul în care românii au primit cel de-al treilea gol. Dar nu numai. 

România a câștigat în ultima vreme partide în care a jucat mult mai slab, mai urât, mai deslânat decât a făcut-o în toate meciurile de la acest turneu final, inclusiv în această seară împotriva Olandei. Că nu a putut mai mult e una. Poate a arătat și prea mult respect față de adversar. Dar, în mare, s-a străduit. Un 0-2 ar fi fost mai echitabil. Deși nici 0-4 n-ar fi fost chiar imposibil.

Am putea discuta și despre arbitraj, despre duritatea nesancționată a acelui fundaș olandez care i-a accidentat pe doi dintre jucătorii români, despre câteva decizii nemulțumitoare pe finaluri de reprize, în fine - arbitrii nu sunt niciodată cele mai simpatice personaje. Meciul s-a decis, însă, în ceea ce strategii numesc “câmpul tactic”. Simplu spus: ceilalți au fost mai buni.

S-a câștigat speranță 

Una peste alta, pentru această generație de tricolori, sfârșitul nu are cum să fie aici. Și “generația taților” și-a început seria istorică din anii 90, la mondialul italian, cu o grupă în care a câștigat un meci, a făcut un egal și a pierdut a treia partidă înainte de a fi eliminați în optimi. 

Lotul cu care România a evoluat la acest turneu final european are timp să crească împreună, are de acum și experiența unei asemenea competiții și, cu siguranță, și gustul ei. Un gust la care a contribuit decisiv “mareea galbenă” care s-a revărsat peste orașele germane unde Tricolorii au jucat vara aceasta. 

De fapt, a fost un suport reciproc: suporterii au împins de la spate echipa iar jucătorii le-au dat la schimb bucurii și speranță. Este o lecție venită simultan din ambele părți: nici echipa nu a avut un lider providențial, nici tribunele n-au avut un dirijor - semn că și în România se poate fără un tătuc, prin antrenament, angajament colectiv și respect. 

Jocul tricolorilor va fi disecat în perioada următoare în toate felurile, din piața publică virtuală până în birourile federației - căci la fotbal ne pricepem cu toții. Până atunci (sau chiar și după aceea), merită savurată prezența la acest festival al fotbalului care lasă în urma sa, pentru România, amintiri de care o întreagă generație de microbiști părea deja privată, multe speranțe și o nouă infuzie de simpatie în Europa.