DW: Cristian Preda, ai o diagnoză din care să înțelegem de ce au ieșit românii în număr atât de mare la vot, aproape 65%, atât în țară, dar mai ales în străinătate?

Cristian Preda: Au ieșit unii de frică, au ieșit foarte mulți pentru că există o categorie de alegători constituită cândva în 2009, și anume categoria celor care vin doar la turul al doilea. Am văzut asta în 2014 când au fost 51% alegători la primul tur și 64% la al doilea. Se spune că la turul întâi alegi, în vreme ce la turul doi tranșezi. Evident că mulți dintre alegători, și în România, și în diaspora, s-au mobilizat pentru că au fost preocupați de posibilitatea ca un candidat susținut de Kremlin să devină președinte.

Revin la prezidențialele din 2014, cumva asemănătoare celor de acum. În primul tur, Victor Ponta câștigase un milion de voturi în fața lui Klaus Iohannis, pentru ca în turul al doilea fostul președinte să câștige alegerile cu un milion de voturi în fața lui Ponta. Practic, Iohannis a recuperat atunci două milioane de voturi, mai ales cu ajutorul diasporei. Votul de acum al diasporei a fost cu totul altfel.

Acum lucrurile s-au schimbat pentru că diaspora e divizată, sunt două mari categorii, pe de o parte oamenii așezați, cu profesii bune, care știu să vorbească limba locului unde-au ajuns să trăiască, să muncească, și sunt foarte mulți într-o mișcare continuă, stau șase luni la Botoșani, se mai duc trei luni în Italia, se mai întorc cinci luni la Botoșani după care stau opt luni în Germania sau Spania, în funcție de oportunitățile de muncă pe care le găsesc.

Sunt oameni din această a doua categorie care nu sunt adaptați, nu au un statut social confirmat, sunt între două lumi, nu se regăsesc nici în România, nu se regăsesc nici în locurile respective, pentru că, dacă nu știu engleza, de pildă, nu se pot integra în cultura britanică, deci sunt pierduți între aceste două lumi.

Balansul între cele două lumi e în cea mai mare parte al românilor sezonieri în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie.

Ce e clar e că acest ciclu electoral pentru alegerea președintelui, în noiembrie anul trecut și acum, a arătat că diaspora s-a schimbat, nu mai e un bloc al diasporei care alege președintele de centru-dreapta. În acest ciclu electoral au fost foarte mulți care au votat, semn că îi preocupă politica și pe cei care au un statut stabil, și pe cei care au un statut precar. 

În același timp însă, sigur că e o problemă care ar trebui văzută și dintr-un unghi european, fiindcă oamenii aceștia beneficiază din plin de libertățile europene, de libertatea de a circula, de posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă în oricare stat membru. Că e vorba de Alternativa pentru Germania (AfD), că e vorba de Confederația de dreapta radicală din Polonia sau de alte mișcări similare, aceste mobilizări politice ultranaționaliste vizează demantelarea instituțiilor.

Așa s-a ajuns să fie prieteni Matteo Salvini și George Simion. Matteo Salvini îi considera acum zece ani pe toți românii și bulgarii care au ajuns în Italia niște criminali și spunea „Ieșiți afară, sclavilor!“ Acuma, românii din Italia l-au votat majoritar pe prietenul lui Salvini. De ce? Pentru că ceea ce-i leagă e dorința de a abandona mecanismele politicii europene și de a construi politică doar într-un cadru național. De aceea această divizare a politicii românești ar trebui să fie o situație elocventă pentru Europa, pentru a vedea cum pot fi reparate aceste traume. Cum anume faci ca libertatea de mișcare să nu devină arma împotriva Europei.

Miza alegerii președintelui a fost enormă și pentru că România nu a mai fost niciodată atât de divizată ca acum, exceptând alegerile din mai 1990 când prezența la vot a fost 86% iar Iliescu a fost votat de 85% dintre alegători.

Pe de altă parte, spre deosebire de 2019 sau chiar de 2014, acum miza a fost mult mai mare, pentru că e prima dată când am avut un candidat care a fost susținut de purtătorul de cuvânt al Kremlinului, de purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, de către ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin. N-am mai avut așa ceva, în sensul că tensiunea principală care a fost construită la turul doi a fost pro-Moscova sau pro-Bruxelles. M-au oprit unii oameni pe stradă, unul dintre ei era-n lacrimi și mi-a spus „Ce ne facem, că vin rușii peste noi?“

A existat o teamă concretă, oamenii s-au temut de extinderea agresiunii ruse ca urmare a unei politici precum cea propusă de Simion, care înseamnă printre altele capitularea Ucrainei. Oamenii înțeleg că dacă Ucraina e obligată să capituleze, rușii vor continua expansiunea și ajung și la noi. Cred că trebuie să ne obișnuim să gândim în acești termeni lucizi, cinici. Sunt oameni care l-au votat pe Simion pentru că și-au spus „Noi nu vrem să mergem la război“.

Vă pun o întrebare la care mă gândesc de mult, sunt votanții extremiștilor Călin Georgescu și George Simion, care reprezintă aproape jumătate din electoratul care a votat duminică, ei înșiși extremiști? Cred că și la turul întâi din 4 mai, și la turul doi, românii din țară, dar mai ales cei din diaspora, l-au votat de fapt în mare parte pe Georgescu punând ștampila pe Simion.

Există niște aspecte ale unei politici extremiste care au priză la un public important, cum ar fi cultul legionarilor. Ori ești extremist și nu ai auzit că legionarii au ucis oameni politici, savanți, evrei, ori știi ce s-a-ntâmplat și subscrii acestui tip de politică. Este apoi radicalismul metodelor și al soluțiilor. Nu poți să vii să spui concediez cinci sute de mii de bugetari.

Bugetari „paraziți“, cum i-a numit George Simion.

A adresa amenințarea asupra unui milion trei sute de mii de oameni, fără să spui de unde și pe ce criterii, a lăsa totul să plutească este o politică radicală.

La alegerile din noiembrie nu s-a vehiculat această inepție.

Atunci a fost vorba mai degrabă de un mesianism ilustrat de Georgescu în mult mai mare măsură decât de Simion, care pare mai degrabă un antreprenor decât un ins care se lasă inspirat de o misiune. În noiembrie a fost vorba despre o interferență rusă care a acutizat curentele propagandistice de la Kremlin care-au zburdat vesele în România, fiindcă despre „corectitudinea“ soluțiilor aplicate în Federația Rusă, despre marele patriot Putin, despre temele propagandei ruse nu s-a vorbit ca subiecte de dezbatere, dar aceste teme au existat, purtători ai acestei propagande există de mai mult timp.

Alexandr Dughin tocmai a făcut apel la o „revoluție pe scară largă“ și l-a acuzat pe Emmanuel Macron că a „intervenit deschis“ la alegerile din România.

Dughin, ideologul lui Putin, a fost primit în fond de un fost prim-ministru, Adrian Năstase, el l-a primit pe Dughin în România. La fel, președintele Institutului de Sociologie al Academiei Române, inclusiv în ziua de astăzi, Ilie Bădescu, este un mare admirator al lui Dughin. El a creat o întreagă școală de dughiniști, care nu își pun pe cartea de vizită că sunt dughiniști, ei spun că sunt specialiști în geopolitică. Nu mai vorbesc de ziariștii care, falimentând din diverse cauze, au ajuns să facă propagandă rusă, de la Roșca-Stănescu la Cozmin Gușă.

Despre aceste lucruri nu s-a discutat, despre încercarea de a răsturna ordinea politică europeană, de a slăbi coeziunea statelor membre, luând în seamă elementul foarte simplu că în Consiliul European e nevoie de unanimitate. Și atunci, dacă ai actori precum premierul ungar Viktor Orbán sau premierul slovac Robert Fico, care îți blochează consensul, sigur că complici mecanismul de decizie din interiorul Uniunii Europene care trebuie să găsească metode alternative pentru a ajuta Ucraina. Simion și, înaintea lui, Georgescu erau pregătiți să joace rolul pe care îl joacă astăzi Orbán și Fico.

E Călin Georgescu un lider carismatic? Vă întreb, pentru că eu cred că nu vom scăpa așa ușor de amprenta lui asupra unei părți însemnate a populației, într-un fel sau altul capitalul lui electoral va face dificilă reconcilierea despre care se vorbește atât de mult.

Unii așa zic. Mie mi se pare un individ cu ifose, cineva care delirează și care spune numai lucruri năstrușnice cu un aer sobru care ar lăsa să se înțeleagă că e ceva profund dincolo de spusele lui.

Tocmai a scris pe contul său după ce a salutat lupta lui Simion în campanie că „Victoria luminii nu va fi decisă niciodată prin alegeri, ci va fi generată din inimi aprinse care nu renunță“.

Când îl aud pe acest personaj, am impresia că citesc perle de la Bacalaureat. Este un fenomen de orbire colectivă și de entuziasm pentru neghiobie, ajungi să aplauzi situații absolut contradictorii. De pildă, când Georgescu și Simion s-au dus împreună la urne, oamenii strigau în jurul lor „Georgescu, președinte!“. Oamenii sunt deconectați de la realitate, nu mai văd ce se-ntâmplă. Ca o paranteză, mi-a spus un observator din secția unde au votat cei doi că în secția respectivă cel care a câștigat a fost Nicușor Dan.

O provocare, poate cea mai importantă pentru Nicușor Dan și echipa lui, este reconcilierea românilor cu românii. Sigur că începând cu 1990 a existat întotdeauna o falie în societate, dar niciodată nu s-a ajuns la spiritul revanșard, la ura de acum

Aici sunt două aspecte. Primul, e posibilă o repetare a perioadei în care Partidul „România Mare“ trăgea din toate direcțiile. Să ne amintim, de pildă, momentul în care Traian Băsescu a condamnat comunismul de la tribuna Parlamentului, iar parlamentarii lui CV Tudor au încercat să acopere toată solemnitatea momentului și importanța condamnării unui regim criminal. E posibil, mai ales că actorii AUR, POT și SOS au calibrul unor epigoni ai lui Vadim Tudor, să avem o continuă negare a civilității democratice, și-atunci ce reconciliere să faci.

Dacă însă în aceste partide se găsesc totuși interlocutori pentru a gestiona unele din traumele pe care le-au provocat, poate fi o reconciliere. Dacă sunt oameni interesați să rezolve de pildă problemele diasporei, dacă înființezi o autoritate pentru repatriere care să ia în seamă dorințe, situații, resurse și rezolvă unele dintre chestiunile care au împins oamenii să plece în diaspora, dacă se poate face o identificare corectă a problemelor, a așteptărilor, se pot pansa unele din aceste răni.

Dar dacă totul rămâne la nivelul „nu s-a schimbat nimic în România“, cum spun unii care aleg să plece din țară, e un fel de orbire, pentru că s-au schimbat totuși unele lucruri din ᾿89 încoace. Invers, cei care spun că nu e loc pentru privilegii acordate unora care au plecat din țară – să ne amintim că în 2012 Crin Antonescu spunea să luăm dreptul de vot al românilor care sunt în străinătate, așa cum înțeleg că AUR vrea să le interzică cetățenilor români care locuiesc în Republica Moldova să mai voteze vreodată, o răzbunare pentru sprijinul acordat lui Nicușor Dan, deci dacă nu ieșim din acest radicalism, nu se poate face nici o reconciliere.

E nevoie de niște politici publice, reconcilierea nu e un eveniment festiv, în care „pupat toți piața independenței“. Reconcilierea acestor două Românii trebuie făcută cunoscând natura problemelor sociale, politice, educaționale. Problema românilor care lucrează în străinătate e una foarte sensibilă și trebuie abordată ca atare.

Cristian Preda este politolog, profesor universitar la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București. A exercitat două mandate de deputat în Parlamentul European. Dintre cărțile publicate: „Contribuții la istoria intelectuală a politicii românești“; „Partide și alegeri în România postcomunistă“; „Regimul, partidele și sistemul politic din România“.