Răzbunarea rusă a venit printr-o escaladare criminală: bombardamentul asupra infrastructurii civile și a rețelei energetice ucrainene. Bombardarea celei din urmă arată că mai-marii de la Moscova sunt furioși foc. Ucrainenii anunțaseră capturarea a zeci de localități și a multor mii de militari ruși, distrugerea altor aproape cinci sute de tancuri și 1400 de blindate, capturarea altor arme grele și recucerirea, de la începutul lunii septembrie, a 3.000 de kilometri pătrați de teritoriu vremelnic ocupat de ruși. Care au admis, duminică, că nu mai stăpânesc decât o mică parte din regiunea Harkiv, dincolo de râul Oskil. Aproape întreaga regiune a fost recucerită de ucraineni.

Șeful armatei, Zalujni, reliefase anterior că forțele ucrainene continuă să captureze teritoriul controlat anterior de inamic, pe frontul regiunii Harkiv trupele sale avansând în toate direcțiile: spre sud, est și nord, astfel încât ”au ajuns la 50 de kilometri de graniță”. Între timp ucrainenii s-au apropiat și mai mult de graniță sau au ajuns la ea, fără să întâmpine cine știe ce rezistență. În fuga lor intempestivă, rușii n-au lăsat îndărăt decât niște cuiburi de rezistență izolate. Ukrainska Pravda relua analiști americani, potrivit cărora ucrainenii au eliberat în câteva zile mai mult teritoriu decât a capturat Rusia din aprilie încoace. Așa evoluează un război de mișcare, pe bază de moral ridicat, imbatabila armă ucraineană, ca și de șiretlic și subterfugiu, purtat de ucrainenii care-și apără țara nu doar curajos, ci și abil de agresiune, de ocupație și de genocid.

Artistul războiului care semnează capodopera acestei bijuterii militare

Așa jalnic arată rușii, când cotropesc, omoară și pradă, dar sunt confruntați pieptiș, spre a fi puși la pământ. Generalul Sirski, comandantul forțelor terestre ucrainene, i-a tras în piept. I-a fentat cu ajutorul președintelui Zelenski (care a emis public, cu săptămâni înainte, ”ordinul unei ample ofensive de recapturare a Hersonului”), mimând un croșeu de dreapta, spre a-și aplica în Harkiv, nemilos, zdrobitor, croșeul de stânga.

Cu folos, căci în zonă Rusia e, acum, înfrântă. Și înfrângerea are toate șansele să devină definitivă. Moscova se confruntă incontestabil, în acest război, cu un punct de cotitură care-i este extrem de nefavorabil. ”Eliberarea orașului Izium” e, potrivit experților consultați de New York Times, ”cea mai devastatoare lovitură aplicată Rusiei de la retragerea ei din din fața Kievului.” Greu de crezut că, în fața repetatelor ei înfrângeri, Rusia își va mai reveni durabil. În ciuda fricii enorme de furia și cruzimea tiranului, se manifestă încă de acum, potrivit unor știri firești și credibile, divergențe în conducerea instituțiilor de forță ruse. Un general de serviciu secret i-ar fi spus deschis lui Putin că ”a pierdut”.

Dacă așa i-a spus, are, se pare, dreptate. Nu e clar cum vor putea trupele invadatoare să oprească degringolada, deznădejdea, fuga și debandada trupelor ruse, care n-au habar pentru ce motiv să se lase masacrate când, la peste 50.000 de morți din propriile rânduri, n-au cum lupta cu succes peste tot, pe varii fronturi, într-o țară relativ uriașă, ca Ucraina, chiar dacă nu s-ar confrunta cu generali creatori și inventivi ca Sirski.

Posibilele replici ale Rusiei

Cert e că, deși mai au artilerie și rachete de bombardat orașele ucrainene și câteva zeci de mii de militari care, dacă nu fug, tremură și caută orice prilej spre a dezerta, Rusia ar mai putea provoca niște inutile băi de sânge, dar nu poate obține mare lucru pe câmpul de luptă, căci ucrainenii, masiv încurajați de succes, nu vor mai ceda.

Pe ce e posibil să mai mizeze deci Putin și putiniștii din conducerea Rusiei? Pe rezervele din Rusia? Cu siguranță. Dar e îndoielnic că vor fi suficiente să oprească prăbușirea. Pe o mobilizare generală? N-ar aduce mare lucru forței combative a Moscovei, de vreme ce ar fi inși încorporați cu forța, care habar nu au de război, sunt și mai demoralizați decât cei sub arme acum și ar deveni doar carne de tun pentru o Rusie condamnată să piardă în stil chiar mai mare decât până acum.

Pe lașitatea eventuală și posibila reticență a Americii și a altor state occidentale? Care să-i ceară Ucrainei să nu-i urmărească pe invadatorii ruși dincolo de granițele situate la 50 de kilometri de punctul în care se opriseră în a 200-a zi de război ucrainenii eroici și victorioși din regiunea Harkiv?

Necesități politico-militare

Dar obiectivele războiului defensiv, dacă e să nu ajungă să fie reluat cu participarea statelor NATO în fața unei Rusii agresive, expansionist-imperialiste și genocidare, nu s-au schimbat esențial. Nu se va putea face pace cu Putin la cârmă și cu armata lui. Una, în stare, sub un succesor tiranic, să recidiveze și să treacă la o nouă rundă a confruntării cu statele Alianței Nord-Atlantice și cu valorile lor.

Prin urmare, e nevoie de zdrobirea oștirii ruse și, chiar, de umilirea ei și a tiranului, astfel încât să poată fi debarcat de generali nemulțumiți și frustrați și realizată o pace negociată care să transforme Rusia dintr-o dictatură totalitară într-o democrație reală. Căci ar fi prea periculos ca Rusia viitoare să mai fie expansionistă și putinistă și să semene cu Germania hitleristă.

Miturile care vor încerca să împiedice capitularea Rusiei s-au confecționat demult. Sunt miturile arsenalului nuclear rusesc și al presupusei ”invincibilități” ruse. Or, acest arsenal nu valorează mare lucru, dacă SUA și Marea Britanie se hotărăsc să avertizeze Moscova să nu cumva să recurgă la el, dacă nu vrea ca Rusia să fie ținta unei masive riposte atomice sau poate chiar ștearsă de pe hartă.

Nici istoria nu ajută Kremlinul

Iar apoi, Rusia a fost învinsă categoric în diverse rânduri, salvarea ei, când n-a fost biruită în final, venind uneori de la puteri străine care au ajutat-o, în plină catastrofă, să se ridice din genunchi.

Da, ajutată de iarnă și de intemperii, Rusia l-a biruit pe Napoleon din propriile-i resurse, în noiembrie 1812. Dar atunci Rusia se apăra. Francezilor le-a venit atunci de hac un râu umflat de vremea caldă.

Aminteam, în schimb, recent, de războiul Crimeei, de la mijlocul veacului al XIX-lea, și de cel pierdut de Stalin în Finlanda. Andrei Caramitru rezuma recent, pe Facebook, și varii alte dezastre militare suferite de ruși în războaiele epocii moderne. De pildă în ”războiul ruso-japonez din 1904/1905, (în) primul război mondial când armata lor a fost dezintegrată de nemți în vest și de turci în sud. Asta a dus la revoltă în Rusia (in special printre soldați) si la revoluția bolșevică”.

Apoi în ”războiul cu Polonia (si țările baltice) din 1918-1919, când Rusia a pierdut catastrofal… precum și în războiul din Afganistan (1979-1988), care a ”ajutat” la dezintegrarea URSS.” Iar dacă n-ar fi fost americanii, praful se alegea de URSS în al Doilea Război Mondial. Acum, SUA sunt de partea Ucrainei. Așa că, la Moscova, alte mituri utile propagandei se fabrică în chiar aceste clipe.

Propaganda în război cu adevărul și finalul tiranului

Potrivit lor, ar fi avut loc doar o ”regrupare” – dar atunci de ce a fost schimbat generalul-locotenent Roman Brednikov, luându-i-se comanda districtului militar vestic al Rusiei? Alt mit încearcă să acrediteze falsa idee că victoria din regiunea Harkiv n-ar fi fost obținută de ucraineni, ci de anglo-americani, întrucât Ucraina ar fi ”încetat” chipurile ”să existe”. A treia narațiune fantezistă pretinde că, în timp ce Ucraina s-ar fi prefăcut în SUA, Rusia ar fi rămas , în continuare, ca Ahile și ca Siegfried, invincibilă și invulnerabilă.

Realitatea e la antipod. Deși buni, ambii eroi evocați s-au dovedit muritori și au și fost uciși de inamicii lor, Paris și Hagen. Cu atât mai mult se va prăbuși, în răutatea ei, o Rusie putinistă care și-a bătut joc de toate normele dreptății și conviețuirii civilizate.

Semnele că peștele kaghebisto-postsovietic a și început să se împută de la cap vizează nu doar serviciile secrete ruse. Ai căror generali încearcă de pomană să acapareze atenția omului forte și să-l determine să se recupleze la realitate. Realitatea lui sunt puterea și delirul său ideologic. Nici la cramponarea de cea dintâi și nici la obsesia din urmă dictatorul nu mai pare să poată renunța.

La Sankt Petersburg, consilierii locali din cartierul Smolninskoye au cerut, deci, punerea sub acuzare pentru înaltă trădare a dictatorului Putin. Aproape la fel au făcut deputați temerari din capitală, care s-au încumetat și ei să-l înfrunte cu vitejie pe despot, cerând deschis ”schimbarea necesară”. ”Deputații municipali din circumscripția Lomonosovski sunt de părere că, după încheierea celui de al doilea mandat al lui Putin, ”totul a mers din rău în mai rău”. Nu e o noutate. Doar curajul lor e nou. Iar poliția i-a și convocat la interogatorii.

I-ar putea scăpa înlăturarea dictatorului. Ce va urma degringoladei militare? Căderea de la fereastră a ministrului rus al apărării, Șoigu? Se ”sinucide” Milea? Cine îi va da lovitura de grație tiranului? Unul din ”Măgurenii” săi, probabil. Care va spera că, în plină catastrofă militară, se va salva, își va răscumpăra păcatele și îl va înlocui pe dictator, la Kremlin.

Cu fiecare zi care trece, acest deznodământ se apropie inexorabil și în percepția atentatorilor potențiali, precipitând decizia celor care, în secret, nutresc dorința de a-l debarca pe tiran, trecând la acțiune înainte ca răstimpul ei să fi trecut și de a-și fi irosit șansa unui clipe de mare glorie.

De acum încolo, lui Putin îi bat clopotele, marcând o trecere necruțătoare a timpului deopotrivă pentru el, ciracii săi și, nu în ultimul rând, pentru forțele lor armate. Victoria Ucrainei e aproape.