Oficialii ruși și chiar președintele Federației Ruse acuză din când în când Occidentul că ar fi provocat un sentiment rusofob în lume și că l-ar susține în continuare, mai ales după anexarea Crimeii și după declanșarea războiului din Ucraina, întitulat șmecherește „spețoperația (спецоперация)”, adică operațiune specială.

Ca și „spețoperația”, denumire care încearcă să mascheze un război în toată regula, acuzația de rusofobie adusă Occidentului încearcă să inducă faptul că nu Kremlinul ar fi provocat anumite resentimente în lume, ci forțe nevăzute din exterior, dușmănoase Rusiei și care ar merita oprobriul public.

Din capul locului trebuie spus că forțele nevăzute pot influența cancelariile, pot presa asupra unor persoane cu conștiința labilă, pot atrage aceste conștiințe în capcana intereselor. Dar este foarte greu pentru entitățile oculte să influențeze determinant opinia publică.

Ea își are legile ei, nescrise dar imuabile, și nu se lasă condusă decât de propria conștiință – una colectivă – și de propriile principii. Unul dintre acestea arată că marele public ia totdeauna apărarea celui agresat și niciodată agresorului.

Iar agresor este, în cazul nostru, cel care și-a anexat Crimeea cu de la sine putere, care a invadat Ucraina sfidând chiar și dreptul internațional și care amenință întregul continent, cu rachetele sale, etalându-le demonstrativ la defilarea din Piața Roșie.  Un invadator n-a stârnit niciodată simpatie, ci numai o înverșunare aprigă, pornită în apărarea dreptății și a bunului simț.

A avut cineva vreodată motive să-l  îndrăgească pe Genghis Han sau pe Atila, pe Hannibal sau pe Alexandru, pe cuceritorul Soliman sau pe conchistadorii Lumii Noi? Are cineva astăzi motive să-l îndrăgească pe cotropitorul Putin?

Poate par excentric în aprecierea pe care o fac, dar singurul argument cu care Putin își poate susține atât operațiunea din Crimeea, cât și pe cea din restul Ucrainei mi se pare acea pretenție de postulat, pe care la noi a încercat-o gașca lui Dragnea, când era majoritară și declara: „pentru că putem”.

Era de așteptat ca agresiunea brutală a Rusiei să provoace resentimente nu numai în Ucraina agresată, dar și în toată lumea civilizată, unde respectarea legilor internaționale este o condiție sine qua non, pentru păstrarea păcii și asigurarea ordinii pe continent și chiar în lume.  

Este firesc ca acela care s-a năpustit asupra unui stat vecin, arborând sfidător steagul puternicei Rusii, să provoace resentimente rusofobe, dar am judeca greșit dacă am crede că ele sunt îndreptate către întregul popor rus.

Este de necrezut ca rusul de rând să se fi năpustit în Ucraina vecină din propriul capriciu și riscându-și viața. El a fost trimis, mințit că se duce la o „spețoperație” – ceva, ca un fel de defilare – nu la un război fratricid al două popoare slave, puse să se bată între ele.

Așa stând lucrurile, este puțin probabil ca resentimentele rusofobe iscate în lume să fie îndreptate împotriva întregului popor rus. Ținta lor este gașca putinistă, ascunsă între zidurile Kremlinului, și neîmblânzitul ei nacealnic.

Nu pare normal ca resentimentele să fie aruncate pe umerii a două sute de milioane de ruși. Aceștia sunt victime și ei, victime ale aceluiași Putin, nu agresori.

Socotindu-se atotputernic, șeful Kremlinului își încordează mușchii când vorbește și se exprimă în numele armatei, diplomației, istoriei (se vede un fel de nou țar Petru!), religiei, politicii, dreptului, al tot ce există.

Puteţi citi articolul integral AICI.