DW: Doamnă Traczyk-Stawska, v-aţi alăturat rezistenţei poloneze împotriva ocupantului nazist deja înainte de insurecţia din Varşovia. Ce v-a determinat să luaţi această decizie?

Traczyk-Stawska: Voiam să mă răzbun. Ştiu, nu este un sentiment nobil, dar nu m-am putut împăca cu faptul că unii compatrioţi de-ai mei erau ucişi în cadrul unor execuţii publice, la care noi eram siliţi să asistăm. Voiam să demonstrez că nu suntem lipsiţi de apărare, că ocupanţii nu au niciun drept să ne trateze ca pe nişte suboameni.

Aţi fost în adolescenţă martoră la crime de război?

Da, deja din primele zile de război. În timpul bătăliei pentru Varşovia (în septembrie 1939), o bombă a lovit o casă din vecinătate. Din ruina în flăcări a alergat spre noi o femeie care avea în braţe un sugar. Germanii, care ocupaseră o poziţie în grădină, au tras intenţionat în copilaş şi nu în mama lui. Braţul femeii a fost lovit de glonţ. Copilul a murit pe loc. Această experienţă m-a determinat să lupt.

Ce posibilitate avea o adolescentă, cum eraţi dumneavoastră pe atunci, să participe activ la lupta de rezistenţă?

Deja înainte de izbucnirea războiului am fost în mişcarea cercetaşilor, care a început din primele zile ale invaziei naziste lupta de rezistenţă, sub titulatura "Rândurile Cenuşii" (Szare Szeregi). Nu aveam arme, dar am scris pe ziduri sloganuri antigermane. Şi le duceam polonezilor care colaborau cu germanii şi îi trădau pe evrei scrisori în care erau avertizaţi asupra consecinţelor, inclusiv condamnarea la moarte.

Pe 1 august 1944 v-aţi prezentat la unitatea dumneavoastră purtând o brasardă alb-roşie. Vi se dăduse numele de cod "clătita"...

Da. Le-am lăsat acasă singure pe cele două surori mai mici ale mele. Mama nu mai trăia şi tatăl şi fratele meu luptau şi ei activ în rezistenţă. Le-am promis surorilor că mă întorc peste trei zile, fiindcă voiam să-i înfrângem pe germani în trei zile. Dar lupta a durat 63 de zile.

Cum era starea de spirit la Varşovia? Erau localnicii de partea dumneavoastră?

Doamne...a fost o sărbătoare naţională. La toate uşile de intrare flutura steagul alb-roşu. Oamenii ieşiseră în stradă şi plângeau. Cred că adevăraţii eroi nu au fost luptătorii cu arma în mână, ci populaţia civilă. Oamenii au rezistat alături de noi, nu ne-au cerut să renunţăm, deşi sufereau mai mult decât noi luptătorii.

După ce am fost luaţi prizonieri de germani după capitularea din 2 octombrie 1944, mi-a fost teamă că civilii ne vor înjura şi scuipa fiindcă Varşovia fusese distrusă şi mulţi oameni muriseră. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Oamenii doar stăteau şi plângeau.

Îi detestaţi pe germani atât de mult încât le-aţi luat surorilor medicale în nume de rău faptul că se îngrijeau şi de răniţii germani, că "iroseau" bandajele existente doar în număr limitat...

Vedeam lucrurile cu pragmatism. Într-adevăr, în faza târzie a luptelor lipseau bandajele. Surorile medicale au fost, de altfel, nişte adevărate eroine. Fără ele, pierderile ar fi fost şi mai mari.

Ce simte o fată tânără cum eraţi pe atunci, când trage cu arma, când ucide? Cum este perceput inamicul într-o astfel de situaţie? Este privit ca un om sau doar ca un obiect care trebuie nimicit?

Eu nu a trebuit să trag cu arma automată. Aveam sarcina să lansez de la fereastră grenade asupra soldaţilor germani care ne atacau. Grenadele i-au sfârtecat. Când germanii au ieşit cu steagul alb şi ne-au rugat să încetăm focul pentru a-şi putea evacua răniţii şi morţii, am putut vedea ce efect au avut grenadele lansate de mine. Am văzut soldaţi în uniforme germane culcaţi la pământ, care sufereau, care urlau de durere. Atunci am înţeles pentru prima oară că şi ei sunt oameni. Când tragi, asta se întâmplă de la o oarecare distanţă, şi nu vezi decât inamicul. Dar a vedea de aproape oameni care suferă, este ceva diferit. Ura se transformă în milă.

A existat în cele 63 de zile de luptă un incident care vi s-a întipărit în memorie, ceva de coşmar?

Au fost multe situaţii-limită, în care viaţa mea a atârnat de un fir de păr. Când apăram o poziţie în faţa trupelor lui Reinefarth, m-a rugat un camarad a cărui armă se blocase să i-o împrumut pe a mea. Mi-a ordonat să mă duc să văd cum se prezintă situaţia într-o clădire învecinată. M-am dus neînarmată şi m-am trezit pe scări cu un soldat german în faţa mea. El a lansat spre mine o grenadă şi eu eram paralizată de frică. Abia când grenada a aterizat lângă piciorul meu, atingându-mi pantoful, mi-am revenit şi am rupt-o la fugă. De atunci am câteodată vise urâte. Că atacă germanii şi pistolul meu dă rateuri.

Aţi depăşit ura la adresa germanilor. Între timp sunteţi o susţinătoare a reconcilierii germano-polone în Europa.

Războiul aduce mereu cu sine ura împotriva inamicului. Deviza este care pe care. Ori te omor eu pe tine, ori mă omori tu pe mine. Dar a ucide nu este lucru uşor, mai ales atunci când eşti un om tânăr cu capul pe umeri şi ştii că este posibil ca inamicul să aibă soţie şi copii. Când eşti faţă în faţă cu inamicul, îţi tremură câteodată mâna. Eu am fost într-o astfel de situaţie. M-am trezit faţă în faţă cu un soldat german ceva mai în vârstă. Am rupt-o amândoi la fugă în direcţii opuse, fără să tragem, deşi eram înarmaţi şi eu, şi el.

Eu sunt împotriva războiului. Oamenii trebuie să înţeleagă că au nevoie unii de alţii, fiindcă pot face împreună mult bine. Eu am văzut o Germanie înfrântă şi cumplita umilinţă la care au fost supuşi germanii. Pe atunci nu îmi era milă. Dar când am pornit spre casă străbătând Germania, am văzut ce soartă au femeile germane, mai ales în zona de ocupaţie sovietică. Sunt femeie şi mă gândeam că ce se întâmplă acolo este o mare mârşăvie.

Mai aşteptaţi ceva de la germani? O despăgubire?

Cred că nu le putem cere germanilor bani pentru ceea ce au comis bunicii lor. Ar trebui să fim capabili să comunicăm bine cu germanii, să colaborăm cu ei pentru a proteja Europa de Rusia. Rusia este acum agresorul. Fără a da uitării trecutul, trebuie să ne îndreptăm privirea către viitor.

Cu Wanda Traczyk-Stawska a stat de vorbă la Varşovia Jacek Lepiarz