După câteva romane și culegeri de proză scurtă, Constantin Cheianu publică două volume de jurnale, memorii și confesiuni, în care încearcă să-și regleze conturile cu trecutul, să-și deconstruiască complexele, să-și înțeleagă mobilul unor comportamente ale căror surse se regăsesc în traumele din copilărie.

„Să devii cel care ești cu adevărat” (Cartier, 2026), cea mai recentă carte a sa, continuă tematica și obsesiile din volumul anterior: „M-a făcut mama existențialist” (Cartier, 2015), în care autorul își analizează raporturile cu părinții, aflați mereu în conflict.

Lipsa lor de sensibilitate, veșnica cicăleală, reținerea de a-și încuraja și lăuda copiii pentru reușitele lor... toate acestea l-au marcat profund pe autor, creând frustrări, obsesii, auto-deprecieri și, prin compensație, o râvnă exagerată de a le demonstra contrariul, faptul că merită lauda lor, precum și continua nevoie de validare – din partea părinților, din partea fetelor pe care, mai târziu, în anii adolescenței, voia să le cucerească, din partea criticii literare, ca scriitor ambiționat să escaladeze piscurile gloriei... .

Lansarea noii cărți a lui Cheianu a avut loc pe 19 iunie 2026 - un sezon ingrat pentru literatură, întrucât mai toată lumea e cu gândul la vacanță și nu se înghesuie la evenimente culturale.

Readuc în actualitate acest eveniment, spicuind din intervențiile vorbitorilor, întrucât ambele volume – „M-a făcut mama existențialist” și „Să devii cel care ești cu adevărat”, legate organic între ele – vor prilejui o dezbatere în cadrul Bookfest Chișinău - 2026, care începe peste câteva zile.

Scrisul la persoana I singular

Lansarea a fost moderată de poetul și prozatorul Emilian Galaicu-Păun, redactor-șef al Editurii Cartier:

„În cazul lui Constantin Cheianu trebuie să vorbim despre perspectiva asumării până la capăt în cele două cărți. Și aș cita fraza: „Scriind pentru tine, te dizolvi în personajul care ești, scriind pentru public, ești obligat să te desprinzi de tine, să te privești dintr-o parte și abordarea devine cumva mai obiectivă, mai imparțială.” (p. 70)

Intrând în această carte nu pășim doar pe un teren literar, deși sigur că este și o miză literară, altminteri, Constantin Cheianu nu și-ar publica cărțile, ci le-ar folosi doar ca pe niște fișe de psihanaliză. Sigur că este foarte asumat identificabil în cărțile sale anterioare: „Totul despre mine”, „Sex & Perestroika”. Prin ricoșeu, apare în „Ultima amantă a lui Cioran” și în „Dependența”. Scriind la persoana I, cum face Cheianu, tu, ca autor, devii țintă, ești expus, vulnerabil, dar sunt riscuri asumate.”

„Acesta este adevărul meu despre mine”

Oxana Gherman, poetă, critic literar: „Eu sunt foarte împătimită de jurnale și texte confesionale. Acest tip de scriere îți lasă posibilitatea să întrezărești în scriitor omul, să vezi cu ce idei respiră, care-i sunt valorile, convingerile, și cum își întemeiază relația cu lumea. Mă gândesc și la felul cum autorul își construiește un mit personal și cum nu permite actualității, dar nici posterității, să speculeze pe marginea datelor lui biografice. De parcă ar spune: „Acesta este adevărul despre mine, vă rog să aveți în vedere.”

Îmi place în cărțile de proză ale lui Constantin Cheianu acest element de autenticitate. Citeam romanul „Dependența” și am exclamat: este adevărat ceea ce spune autorul, pentru că nu poți scrie așa dacă nu ai trăit ceea ce povestești!

Aceste două jurnale diferă de cărțile sale precedente prin faptul că sunt mai introspective, sunt scrieri de observare și de analiză a propriului interior. A scrie înseamnă pentru el un efort de a elimina straturile de falsitate din carcasa eului. Este efortul de a da un sens experiențelor pe care le-a trăit, efortul de a stoarce sens din suferință.”

O carte de „exerciții spirituale”

Alexandru Cosmescu, poet, eseist, filozof: „Eu aș încadra cartea lui Constantin Cheianu la genul „exerciții spirituale”. E o formă străveche de practică a scrisului, în care prin scris încerci să devii, realmente, cel care ești cu adevărat.

Scrisul este instrumentul care te face să fii altceva decât credeai că ești și altceva decât ți-ai dat voie să fii mult timp. Nu e doar un instrument de auto-descoperire, e un proiect complex de construire a unui sine care era latent, dar căruia doar în momentul scrisului îi dai voie să se cristalizeze.

De ce scrisul e important? Pentru că spre deosebire de vorbire, aici există distanța. Atunci când vorbim rareori reușim să luăm distanță în raport cu ceea ce spunem. Vorbirea vie este intim legată de noi. Scrisul însă permite o auto-obiectivare pe care vorbirea o refuză, preocupată de imediatul receptării.”

Tristețea din cele două cărți

Și Constantin Cheianu a avut în final o scurtă intervenție: „M-a făcut mama existențialist” și „Să devii cel care ești cu adevărat” – aceste două cărți s-au născut dintr-o mare tristețe. Tristețea că la vârsta de 66 de ani, cât am acum, am înțeles niște lucruri pe care ar fi trebuit să le pricep cu 30-40 de ani în urmă. Mă gândesc cu groază că puteam să nu ajung să-mi înțeleg subteranele minții, originea nefericirilor mele, și să nu vorbesc despre ele. Sigur că efectul terapeutic nu se sincronizează cu sfârșitul unei cărți, dar faptul că înțelegi ce ai formulat, ce ai exprimat, e o eliberare fantastică. Poate cuiva, unui cititor de 30-40 de ani, aceste cărți ale mele îi vor face bine.”

File dintr-o experiență politică

Volumul „Să devii cel care ești cu adevărat” mai cuprinde un capitol interesant, și anume scurta experiență politică a lui Constantin Cheianu, mai puțin comentată la lansare.

Temut jurnalist TV, obișnuit „să dea de pământ”, cum se zice, cu „personajele patibulare” ale lumii politice moldovenești, autorul nostru a trăit revelații neplăcute, pomenindu-se de „cealaltă parte a ecranului”, trăgându-și straiele de politician.

A acceptat, la invitația președintei Maia Sandu, să candideze pe lista PAS la alegerile parlamentare din septembrie 2025, din considerente eminamente patriotice și altruiste, conștient de miza crucială a acestui scrutin. Și povestește în carte, cu un haz amar, o serie de situații bulversante, cu care s-a confruntat în campania electorală și ulterior ca deputat.

„Inși ca mine nu ar trebui să ajungă niciodată într-un loc cum e parlamentul. Pentru că jumătate dintre cei care acced acolo ar vrea să o bată, să o aresteze ori chiar să o omoare pe cealaltă jumătate. Și în anumite condiții, într-o dictatură, chiar ar face-o.” (p. 76).

Problemele de sănătate l-au obligat să renunțe la mandatul de parlamentar, nu înainte de a fi reușit totuși, în această calitate, să rostească un discurs cu totul remarcabil (mi-l amintesc foarte bine!) cu prilejul suspendării activității așa-zisului Centru de Cultură Rusă de la Chișinău – un „cuib” dovedit de spioni și diversioniști.

Dincolo de introspecțiile sale, Constantin Cheianu spune în acest volum ceva esențial despre relația artistului cu politicul – un domeniu „nerecomandat cardiacilor”, desigur, dacă ești un om de onoare, un om cu principii. Nu doar în dialogul cu propria interioritate, ci și în zona interferenței spiritului cu lumea, în confruntarea cu alteritatea, te poți cunoaște mai bine, poți deveni cel care ești cu adevărat.