În această zi din 1944 a debutat debarcarea trupelor aliate, anglo-americane, în Normandia. Grație eroismului lor, începea sfârșitul hitlerismului și al proiectului genocidului evreilor în Europa. Și în lume. Proiect moștenit de Hitler de la faraon, de la amaleciți, de la atâția alții.

Pentru evrei, miza este supraviețuirea

23 de ani mai târziu, debuta eliberarea tînărului stat evreu, o democrație minusculă, de sub amenințarea existențială reprezentată de gigantica, tiranica, sufocanta alianță arabo-sovietică. Dictatorul egiptean Nasser voia anihilarea proaspăt renăscutei țări a evreilor, miraculos reînființată după două milenii pe ruinele fumegânde ale Holocaustului.

Egiptul și Siria instituiseră o severă blocadă anti-israeliană. Ferecaseră până și strâmtoarea Tiran. ONU își lăsase căștile albastre să fie alungate de egipteni din regiune.

Iar premierul Levi Eshkol hamletiza, neștiind dacă să atace preventiv, deși ar fi trebuit să realizeze din capul locului că națiunea pe care o conducea se confrunta cu riscul genocidului și că, de fapt, țara nu avea alternativă.

Aliați? Da de unde: singurătatea unui popor de cursă lungă

Cum le-a zis copiilor Săi, cu gura lui Valaam, Cel care-i alesese pe fiii lui Israel? ”Iată un popor care trăieşte deosebi şi nu se numără cu alte popoare”. Și în 1967 era puternic izolat.

Părăsit complet de occidentali, care l-au lăsat fără susținerea sperată, statul evreu, cu tot cu sutele de mii de vorbitori ai limbii române în satele și orașele sale, și-a oferit propriul ajutor sub forma includerii în cabinet a temerarului Moshe Daian și a alcăturii unui guvern de uniune națională cu Menahem Begin în executiv. Era 5 iunie 1967.

A doua zi au decolat avioanele israeliene, zdrobind la sol aviația inamică pilotată de ruși. Guvernul israelian l-a implorat pe regele Iordaniei, Hussein, să nu intre în război alături de Egipt și Siria. Monarhul, mai degrabă imprudent decât belicos, dar însetat de aplauzele majorității palestiniene alcătuindu-i poporul, a dat crezare anunțurilor mincinoase de ecrasantă victorie și iminentă lichidare a statului evreu ale propagandei egiptene și siriene.

Regele a ordonat tunurilor Legiunii Arabe, iordaniene, înarmate, instruite și conduse multă vreme de englezi, să tragă în evrei, în populația civilă a părții apusene a Ierusalimului divizat.

Recucerirea Cetății lui David și consecințele ei

La capătul răstimpului de șase zile, suficient Creației primordiale, libertatea s-a văzut salvată. Oamenii care au izbăvit-o atunci au reușit chiar s-o extindă enorm: a ajuns să acopere o arie depășind zdravăn întinderea statului evreu creat prin eroismul celor care îl apăraseră cu succes, în fața armatelor mai multor țări arabe, în războiul de independență din 1948/49.

Orașul sfânt s-a reunit. Iar din acea clipă s-au putut ruga liber la lăcașurile sale sfinte toți fiii lui Avraam, în speță și evreii, și creștinii, nu doar arabii musulmani.

Mulți nu știu că, în cei 19 ani de control iordanian al Ierusalimului răsăritean, evreilor, alungați din orașul lui David, li se interzisese accesul la Zidul Plângerii, iar pe creștini regimul de la Aman i-a supus prigoanei, Iordania ducând o sistematică politică de arabizare și islamizare a Ierusalimului de Est.

Urmări

Între timp, deși au continuat să se confrunte cu repetate provocări militare și cu pericolul extincției, nu în ultimul rând în războiul declanșat de arabi de Yom Kippur, cea mai sfântă zi a calendarului israelit, evreii au retrocedat în schimbul păcii vaste teritorii cucerite în 1967. Egiptenii și-au recuperat pierduta peninsulă Sinai cu tot cu bogățiile ei, nu numai petroliere. Iordania a renunțat la ”Cisiordania”, cum derutant s-au numit, cândva, Iudeea și Samaria.

Iar Arafat și urmașii săi de la OEP și Hamas au refuzat constant varii medieri americane și toate ofertele de pace avansate de israelieni.

Cei din urmă au evacuat complet și unilateral Fâșia Gaza, în 2005, după ce se arătaseră dispuși să le cedeze palestinienilor, care nu avuseseră niciodată, în regiune, alt stat propriu în afară de Iordania, controlul și independența pe aproape sută la sută din teritoriul Țării Sfinte aflat în litigiu.

Miza reală a unui conflict parcă interminabil

E bine de rememorat istoria jalonată de terorism antisemit a ultimului veac, ca să înțelegem care e, de fapt, miza actualului conflict. În chestiune nu sunt ținuturile ”ocupate”. Ci refuzul uneia din părți de a recunoaște dreptul evreilor la o țară proprie.

În chestiune e și insistența liderilor, aliaților și sponsorilor taberei genocidale de a milita nu doar pentru anihilarea Israelului, ci pentru exterminarea populației sale israelite și edificarea ”from the river to the sea”, de la râul Iordan la Marea Mediterană, a unei Palestine ”judenrein”.

Infamul proiect de tip hitlerist nu e doar unul local. Sau doar regional, la care pune umărul Iranul. Și pe care, implicit, îl promovează aliații regimului islamist de la Teheran.

E unul global, susținut conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, de mare parte a presei de stânga occidentale, de islamiști, de nu puțini extremiști de dreapta și, nu în ultimul rând, de rețele sociale în care antisemitismul e promovat, prin cenzură selectivă, de Big Tech. Pare, ca atare, că ne confruntăm cu un nou război mondial, unul hibrid, de această dată și nedeclarat, a cărui miză e anihilarea statului evreu, cel pe care propaganda antisemită îl vrea transformat în ”paria națiunilor”.
Între bătăliile acestei conflagrații, războiul de 6 zile nu e decât un episod. Dar, ca și debarcarea din Normandia, a fost decisiv pentru democrație, pentru secolul 20 și debutul mileniului actual.

Or, cum nu există generație fără un nou proiect de genocid iudeofob și explozia de antisemitism occidental adăugat celui global e fără precedent de la afacerea Dreyfus și de la nazism încoace, e lesne de bănuit ce ar mai putea să urmeze.

N-ajunge să-i ținem pumnii libertății, știind că evreii sunt canarul din mina acestui prețios minereu. E mare nevoie să luptăm pentru ea.