După trauma marilor scandaluri din şcolile româneşti, tot mai mulţi politicieni influenţi au propus să se revină la vechiul sistem, în care admiterea în învăţământul superior se făcea pe baza unui concurs.

Fostul ministru al Educaţiei Ecaterina Andronescu a emis o opinie foarte netă: „Cred că examenul de admitere obligatoriu în universităţi scade presiunea de pe examenul de Bacalaureat şi examenul redevine ceea ce în mod normal trebuie să fie, respectiv o evaluare de sfârşit de ciclu.” Ecaterina Andronescu a semnalat şi faptul că sindicatele din şcoli sunt la rândul lor de acord cu acest punct de vedere.

Ministrul Administraţiei Liviu Dragnea, deşi nu are atribuţii directe legate de educaţie, a făcut la rândul său un comentariu relevant, recomandând întoarcerea la vechiul sistem, pe care îl cunoaşte din tinereţea sa.

Ministrul Educaţiei pare însă mai prudent şi nu are curajul niciunei iniţiative.Totuşi, dacă încetul cu încetul se conturează un curent de opinie favorabil soluţiilor verificate, atunci am putea asista la abandonarea reformelor cu ambiţie de modernizare. De fapt nu a fost vorba de un veritabil proiect de modernizare, ci de simple mimetisme, care au preluat fragmentar câte ceva din metodele aplicate în alte părţi ale lumii, fără să fie înţeleasă şi logica internă care le guvernează.

Totuşi nici revenirea le vechiul sistem nu se poate face oricum şi nu poate fi o soluţie reală la problemele noi ivite în ultimii 20 de ani. De pildă, reducerea bacalaureatului la o simplă „evaluare de sfârşit de ciclu” este înşelătoare. Câtă vreme administraţia românească continuă să angajeze pe baza diplomei de bacalaureat, câtă vreme treptele de salarizare în sistemul public sunt ele însele corelate cu aceste acreditări şcolare, bacalaureatul este mult mai mult decât o „evaluare”. Aşadar introducerea unui concurs de admitere obligatoriu este un lucru bun, dar bacalaureatul nu ar trebui devalorizat. Sistemul public este şi aşa plin de funcţionari incompetenţi, plictisiţi şi răuvoitori.

Problema este mult mai amplă: dacă devine evident că bacalaureatul în forma actuală nu mai poate fi menţinut, dacă presiunea pe care o exercită societatea este tot mai mare, atunci diploma de bacalaureat ar trebui să fie privată de forţa pe care o deţine. Diploma - care se falsifică astăzi şi se vinde cu aproximativ 500 de euro sau mai mult – ar trebui să nu mai aibă valoarea unei acreditări oficiale. Angajarea şi nivelul de salarizare ar urma să se facă după alte criterii. De exemplu, o agenţie a funcţionarilor publici ar putea emite, pe baza unei examinări, certificate de competenţe care ar putea fi utilizate la angajare. Şi poate cel mai bine ar fi ca aceste agenţii de certificare să fie private şi să trăiască exclusiv din taxele de examinare.

Iar cât priveşte universităţile, concursul de admitere nu rezolvă problemele actuale decât în aparenţă. La specializările foarte căutate se dau şi astăzi concursuri, iar la celelalte ar fi de văzut ce consecinţe ar urma. De pildă la facultăţile de limba şi literatura română, care pregătesc teoretic în primul rând profesori, nu se mai dau de mult timp concursuri, din cauză că nu mai sunt destui candidaţi. În condiţiile unui examen, căci concurs nu poate fi numit, este posibil ca numărul studenţilor să scadă progresiv, până la dispariţia lor totală.

Este important însă şi modul de finanţare, căci dacă se fac bugetele după numărul de studenţi atunci reforma nu poate fi susţinută, pentru că va duce la eliminarea din universităţi a multor discipline. În sfârşit, universităţile particulare fără scrupule vor putea imagina examene suficient uşoare, încât să le treacă orice candidat.

Aşadar, mai înainte de a trage concluzii, reforma educaţiei ar trebui gândită cu grijă, în toată amploarea ei.