O casă tipic americănească într-un orăşel tipic americănesc. Gazonul e verde, gardul alb iar din sonerie răsună clopoţei. Coco, labradorul de trei ani, îşi rezervă dreptul de a primi mângâierile de bun găsit. Îi plac oamenii, povesteşte Glen Klein, stăpânul căţelei. Poliţistul pensionat este dispus să depene amintirile strânse în ultimii zece ani - spre deosebire de Carol, soţia lui Glen deloc prietenoasă cu jurnaliştii. "Când a decis să îşi doneze un rinichi au sunat toate televiziunile. Dar nu acesta e motivul pentru care Carol a făcut-o", explică Glen.

Praful otrăvitor

Beneficiarul donaţiei lui Carol nu era un anonim ci unul dintre colegii lui Glen din ESU, unitatea specială a poliţiei new-yorkeze care a operat la Ground Zero. Au ajuns acolo cu puţin timp înainte de prăbuşirea celui de-al doilea turn şi au rămas acolo vreme de nouă luni, din prima până în ultima zi, până a fost evacuat întregul moloz. La un moment, după vreo 800 de ore de muncă, Glen Klein a renunţat să mai contabilizeze timpul petrecut încontinuu în misiune. Fiind membru al unităţii de intervenţie specială, a avut, pe 11 septembrie, o mască de gaze. L-a ferit de ce este mai rău, crede Klein. Ulterior au primit aparate de protecţie respiratorie - însă, cu toate filtrele, fire de praf otrăvitor tot au reuşit să pătrundă la plămâni.

Glen Klein s-a îmbolnăvit, a suferit de probleme gastro-intestinale - şi încă mai suferă. "Am lucrat în zone în care ni s-a spus că nu prezintă risc respirator. Dar nu a fost aşa". Astăzi e sigur că au fost minţiţi. Guvernul "vroia, pur şi simplu, să cureţe rapid Ground Zero, să îl facă utilizabil, din cauza bursei şi a ce se mai afla pe acolo".

Căutarea prietenilor

Klein nu era în tură pe 11 septembrie - dar s-a prezentat la lucru imediat ce a aflat de catastrofă. "Ascultam radioul şi îi auzeam pe poliţişti cum strigau la lume să stea departe de clădiripentru că pică trupuri. Erau oamenii care săreau. Îmi amintesc că m-am întrebat: Ce Dumnezeului se întâmplă acolo. Ce dracu se întâmplă acolo?" A ajuns la Ground Zero înainte de prăbuşirea celui de-al doilea turn. A aflat de cei 14 colegi rămaşi sub dărâmături - îi cunoştea, lucrase cu ei ani de zile. Erau, ca şi Glen, oameni sănătoşi şi bine atntrenaţi, pregătiţi pentru a interveni ca salvatori, pentru e elibera oameni din situaţii de urgenţă. Şi mai erau ca o mare familie.

"Dacă cineva avea să supravieţuiască, băieţii noştri sunt aceia", spera Glen. Şi, împreună cu ceilalţi colegi, au pornit căutările. Au reuşit să găsească doi poliţişti rămaşi în viaţă printre ruine. Apoi - un pantof în care se afla o bucată de picior, o pereche de pantaloni în care a buzunărit după acte. "Am înţeles că nu mai suntem o misiune de salvare - dar abia după opt sau zece zile".

Fără vlagă

Glen Klein a lucrat douăzeci de ani în serviciul poliţiei, până în 2003, când s-a pensionat. Karatist şi alergător de curse lungi, s-a simţit - fizic şi psihic - la capătul puterilor. Era complet demotivat şi suferea de astm, se certa într-una cu soţia, devenise agresiv şi începea să aibă probleme cu alcoolul. În anul următor a cerut ajutor pshologic. Diagnosticul: PTSD. Nu înţelegea: cum poate suferi de stress post-traumatic, de vreme ce toată viaţa a avut de-a face cu moartea şi violenţa. Doar că, i-a explicat psihologul, de data aceasta, lucrurile erau prea personale. "Fusese ca şi cum cineva a intrat în casa mea şi mi-a ucis familia".

Între timp îi merge mai bine. Depresia îşi face încă simţită prezenţa şi nu mai are condiţia fizică de odinioară dar a început să facă jogging şi din ce în ce mai multe zile îi sunt bune. Chiar şi karate face din nou. I-a fost de folos şi angajamentul în organizaţia FearGood, preocupată de persoane cărora le merge chiar mai rău decât lui Glen. Cărora nu le ajung banii pentru investigaţii medicale, cărora serviciile de asigurări nu le oferă asistenţă.

Amintirea este prezentă

Mulţi dintre cei care au fost în prima linie a salvatorilor din 11 septembrie au acum probleme de sănătate, explică Glen. "Au murit deja 1010 dintre membrii echipelor de prim ajutor şi, cu siguranţă, mulţi dintre pompierii veniţi din întreaga ţară să ne ajute". Şi, probabil, sunt destui care nici măcar nu ştiu din ce cauze s-au îmbolnăvit. Nu există un centralizator naţional de informaţii.

Amintirile lui 11 septembrie se amestecă, în sufletul lui Glen, cu teama că ar putea muri de cancer. "Ar trebui să trăieşti pe o insulă, să nu te uiţi la televizor, să nu citeşti ziare, să nu vorbeşti cu nimeni. Poate aşa ar funcţiona. Dar", se răzgândeşte, "nici atunci nu mi-aş putea scoate din minte acea zi". Există şi veşti bune: colegul şi prietenul căruia soţia, Carol, i-a donat un rinichi este iarăşi sănătos. "Joe poate duce o viaţă normală, acum, îşi poate duce copiii în Disneyland, poate pleca în concedii şi nu mai are nevoie de dializă". Îi merge bine colegului, conchide Glen, şi face un gest pe care, altfel, de-a lungul întregii poveşti de la Ground Zero nu a făcut. Zâmbeşte.

Autor: Christina Bergmann / ics
Redactor: Rodica Binder