Argumente multiple există pentru toate aceste poziţii. Principalii lideri şi aliaţi ai SUA s-au raliat rapid, chiar dacă nu toţi fără o ezitare prealabilă relativ scurtă, poziţiei americane. Oficialii israelieni şi Theresa May au reacţionat prompt la tirul american cu rachete. La Londra, şefa guvernului britanic a ţinut să-şi evidenţieze sprijinul pentru decizia bombardării. Regatul Unit a calificat lansarea celor 60 de rachete americane de tip Tomahawk asupra bazei aeriene a regimului Assad, de la care au decolat avioanele ucigaşe, drept „o replică adecvată la barbaria unui atac chimic sirian”.

I-au urmat, după câteva ceasuri şi o convorbire telefonică bilaterală atât cancelara Germaniei, Angela Merkel, cât şi preşedintele Franţei, Francois Hollande. Şefa guvernului german s-a arătat convinsă că (dictatorul sirian) Assad poartă pe umerii săi „întreaga răspundere pentru această evoluţie”, în speţă pentru riposta SUA, căci „repetatul său recurs la arme chimice şi crimele sale împotriva propriei populaţii reclamau pedepsirea sa”.

Chiar şi ministrul german de externe, Sigmar Gabriel, care şi-a exteriorizat în repetate rânduri distanţa faţă de Washington şi simpatia pentru ideea ridicării sancţiunilor impuse Rusiei după raptul teritorial al Crimeei ucrainene, a manifestat „înţelegere” pentru reacţia militară americană, dată fiind "grozăvia crimelor de război care au pornit de la structurile militare ale regimului Assad”.

Că Moscova şi aliaţii ei de la Teheran şi Damasc au respins legitimitatea operaţiunii militare americane, calificând-o drept o ”agresiune” asupra unui ”stat suveran”, care ar viola, ca atare, normele dreptului internaţional, se înţelege de la sine. 

Vag iritate ori, după caz, supărate foc se exprimă legiunile de prieteni radicali ai Moscovei, de la extrema dreaptă franceză, din Frontul Naţional, la stânga ponderată şi moderată, germană. Ecologistul Jürgen Trittin nu şi-a ascuns dezamăgirea. Ex-ministrul berlinez de stânga a declarat postului naţional de radio german că atacul american n-ar fi mutat defel din loc căruţa păcii regionale, ar fi ”extrem de exploziv pentru securitatea Europei” şi n-ar fi putut fi legitimat „decât printr-o prealabilă investigaţie independentă” şi o decizie a Consiliului de Securitate ONU.

Or, Trittin e conştient că Rusia deţine un drept de veto că a blocat şi ar bloca în continuare orice proiectată rezoluţie de condamnare a Siriei, avansate de occidentali, indiferent cât de clar s-ar distribui vinovăţiile. Mai ştie, sau ar trebui să ştie că, până acum, paralizia impusă de ruşi organizaţiei mondiale a parafat şi legitimat impotenţa elitelor unei Comunităţi Internaţionale, asistând pasiv şi vinovat la o dezlănţuire de barbarie în interiorul lumii arabe, de proporţii care încep să amintească de Holocaust victimelor lui evreieşti.

Deziluzia "progresiştilor" e, totuşi, comprehensibilă. În fond, anihilarea lui Assad implică riscul întăririi peste măsură a adversarilor săi islamişti. Totodată, în virtutea atitudinii lor anticapitaliste, ori a ADN-ului lor antiamerican, mulţi europeni care se consideră pacifişti, de stânga sau ultranaţionalişti, nădăjduiseră ca neajunsurile noului preşedinte american să fie compensate de prezumtivul filoputinism al lui Trump. Se prefigura, în opinia lor, o perpetuare, dacă nu chiar o accentuare benefică a tratării cu mănuşi a regimului Putin, abordat ani la rând, împăciuitorist, de fostul preşedinte Obama. 

La rândul lor, observatorii avizaţi n-au dubii cu privire la identiatea celor care poartă realmente răspunderea pentru ceea ce se întâmplă în Siria de şase ani încoace. Ea nu revine unilateral regimului Assad, cum a sugerat Berlinul, spre a calma Rusia, ci şi Iranului precum şi, în net mai mare măsură, aliatului lor principal. Care este preşedintele Putin, stăpânul coaliţiei. 

În acest context, ar fi cu totul eronat să se considere operaţiunea americană ar fi un mesaj strict moral şi unilateral adresat regimului Assad şi capacităţii lui de a induce în eroare Comunitatea Internaţională cu privire la restantele arsenale de distrugere ale Damascului.

În fapt, considerentele care au prefaţat tirul de rachete american sunt mai complexe decât par, la prima vedere, deşi puterea imaginilor asupra psihicului prezidenţial şi impactul lor politic real sau prezumat asupra americanilor nu trebuie nici ele neglijate.

În baza lor, Trump a lansat semnale simultane atât Rusiei cât şi propriului electorat. Chiar dacă  Washingtonul a avut grijă să alarmeze înainte de atac Kremlinul, invitându-i pe ruşi să-şi evacueze personalul de la baza bombardată, spre a nu exacerba inutil conflictul, acţiunea implică un avertisment dur transmis de preşedinte omologului său de la Kremlin.

Putin află astfel că epoca libertăţii totale de acţiune de care s-a bucurat sub administraţia precedentă alianţa ruso-siro-iraniană a trecut definitiv. Mesajul SUA include, pe lângă avertismentele subiacente, trimise Damascului şi Teheranului, un semnal de alarmă pentru uz rusesc, legat de viteza şi promptitudinea reacţiei lui Trump. Ambele scot în evidenţă un preşedinte energic, la rigoare chiar la fel de imprevizibil, chiar dacă mai puţin belicos, decât omologul său rus.    

Americii, în schimb, în reacţie la crescândele presiuni politice interne, create de acuzaţiile larg vehiculate la adresa echipei Trump, în ultimele luni, de partizanii fostei administraţii, i se arată un preşedinte puternic, în contrast faţă de predecesorul său. Un lider care-şi ţine promisiunile şi nu se simte cu musca pe căciulă. Un şef de stat dornic să-şi afişeze, pe lângă forţa şi capacitatea de acţiune, independenţa şi nevinovăţia în raport cu acuzele de complicitate la conspiraţii ruseşti.

Toate acestea indică posibile modificări durabile şi de amploare, iar nu impulsuri pasagere, în politica americană. E, deci, probabil, ca îndepărtarea influentului Steve Bannon din Consiliul de Securitate Naţional american să se fi produs zilele trecute tocmai din cauza opoziţiei strategului-şef american la ceea ce s-ar putea cota drept schimbarea de paradigmă de la Washington. Care promite să îngroape un izolaţionism pernicios. Fără a inaugura un intervenţionism de tip neocoservator, această voltă pare să repună lumea liberă sub auspiciile unor consideraţii morale şi s-o elibereze de un prezumtiv pragmatism, care escamotează, în cel mai bun caz, poltronerie şi iresponsabilitate, în cel mai rău, complicitate cu duşmanii.

În măsura în care suprimă toate acestea şi va descuraja noi violări flagrante ale dreptului internaţional, operaţiunea militară americană ar putea avea darul de a promova negocierile şi de a restrânge, ca atare, considerabil, pericolele tot mai acute planând asupra securităţii globale.