DW: Marius Oprea, încep discuția noastră printr-o introducere mai lungă, un recurs la memoria vie a ceea ce s-a întâmplat imediat după decembrie ᾿89 . Epopeea prin care ai ajuns unul dintre cei mai dedicați arheologi ai crimelor Securității a început printr-un privilegiu al întâmplării. Lucram amândoi la revista Cuvântul, condusă de regretatul Radu G. Țeposu, care a făcut acolo o școală de presă împreună cu Ioan Buduca. Dacă îmi aduc bine aminte, la începutul anului 1991 Radu ne-a chemat și ne-a spus că a primit la redacție un dosar cu toți informatorii din Sibiu, probabil că expeditorul era un fost securist reșapat. Ne-a întrebat cine vrea să investigheze ceea ce era în dosar. Eu eram prins cu o anchetă jurnalistică despre crimele din decembrie ᾿89 la Arad, așa că ai preluat tu dosarul, urmând să verifici autenticitatea informațiilor. Îmi amintesc că după publicarea primului articol, au fost câteva cazuri de sinucidere dintre cei deconspirați. Așa a început aventura unui sfert de secol în care ai publicat o serie de cărți de referință despre ororile fostei Securități. Întrebare: Cât de multe vieți, câte destine a frânt fosta Securitate în regimul comunist?

Marius Oprea: Fiecare om apare la un moment dat într-o statistică. Primele au fost făcute pe la 1800 de ruşi şi austrieci, în luptele lor interminabile cu turcii. Mai târziu, în Bucureşti a sosit marele general Kisselef, care a stricat mahalaua şi a transformat uliţa în stradă. Apoi, după un veac şi jumătate, în 1944, au venit alţi ruşi. Mult mai cruzi, pentru că aşa cum a spus unul din ei, Pintilie Gheorghe, pe numele său adevărat Pantelei Bodnarenko, ajuns şef al Securităţii în august 1948, când tot rușii au creat-o ca armă a ocupației sovieto-comuniste a României, „printre noi, nu au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu“. Iar ei au ucis. Fără Dumnezeu.

Cum era organizată Securitatea și cum a reușit să fie stat în stat, deseori neținând cont de directivele PCR și chiar de ordinele lui Ceaușescu?

Din 1948 până în 1989, după statisticile pe care le-am alcătuit în ani de cercetare, 675.874 de oameni au trecut prin furcile caudine ale Securității, căzându-le victime. Cea mai mare parte a lor au ajuns în închisori și lagăre, alții au scăpat cu deportarea și domiciliul obligatoriu. Alături de ei au avut de suferit și familiile (soții date afară din serviciu, copii exmatriculați din școli). Toți cei din libertate, ca să nu mai vorbim de deținuți, au fost permanent urmăriți de o armată de informatori.

Cam două milioane de oameni au fost, practic, victime ale Securității. Din cei aflați în detenție sau deportare, dar și din cei "semi-liberi", cred că cel puțin 250.000 de oameni au murit – unii în chinuri atroce, după cum i-am găsit, acum câteva zile, pe opt deținuți, primele victime descoperite din lagărele din Insula Mare a Brăilei. Cine a produs toată această imensă dramă a României, despre care acum nu se mai vorbește prea mult și în viitor se va vorbi și mai puțin spre deloc, pentru că dacă Istoria Holocaustului face parte din trunchiul comun al materiilor la școală, istoria comunismului în România practic nu se mai predă?

Uite o imagine: în 22 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului avea un efectiv total de 15.312 angajaţi, dintre care 10.114 ofiţeri, 791 de maiştri militari, 3.179 de subofiţeri şi 1.228 aparţinând personalului civil. În unităţile centrale ale Securităţii lucrau 6.602 persoane, în cele teritoriale şi la Securitatea Municipiului Bucureşti 6.059, în şcolile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor 225, iar în unităţile speciale acoperite 2.426, dintre care 1.892 erau ofiţeri. Acestora li se adăugau 23.370 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi din trupele de Securitate, un munte de arhive, o reţea de peste 400.000 de informatori (dintre care în decembrie 1989 erau activi 136.000) şi o puzderie de afaceri dubioase. Datele privind numărul rețelei informative sunt din sursele oficiale ale SRI-ului, la momentul anului 1999.

Revin la cazul de la Sibiu. Acolo am reconstituit în anii următori, când m-am apucat serios de treabă și mi-am dat doctoratul cu Istoria Securității, că aici au fost recrutați, din 1974 până în 1989, peste 10.700 de informatori și colaboratori. Numai în 1989, au intrat în rețeaua informativă 830 de persoane, din care, că tot se vorbește despre asta, 170 erau minori. Cred că ei sunt activi și acum, cel puțin o parte.

Cum erau recrutați informatorii de agenții Securității? Se poate cuantifica numărul celor care au turnat prin șantaj, numărul celor care au turnat din convingere și numărul celor care au turnat pentru a obține unele privilegii? Pe de altă parte, sunt cazuri în care unele victime ale poliției politice și-au pus capăt zilelor.

Drame au fost și în această armată tăcută a celor care trăgeau cu urechea. E greu de spus câți au făcut-o din devotament și convingere, cred că relativ puțini, cel mult un sfert. Cei mai mulți au fost recrutați prin șantaj. Cinismul securiştilor distrugea nu doar destine, ci în mod direct vieţi. Producea crime. Într-o sinteză din 1968 din arhivele Securităţii, se treceau în revistă "metode brutale folosite de lucrători de securitate pentru recrutarea de informatori". Se arăta, între altele, cazul unor ofiţeri de la Securitatea din Târgovişte, care "au răpit un cetăţean pentru recrutare, însă după două zile de presiuni, acesta s-a sinucis". Pentru a ascunde adevărul, cu aprobarea şefului lor, securiştii "au dus cadavrul în pădure, unde a fost simulată sinuciderea prin spînzurare".

Dincolo de opisul numărului de informatori, luați, ca să spun așa, paușal, realitatea ne arată că regimul totalitar a apăsat pe pedala accelerației mai ales în rândul intelectualilor, al elitelor din presă, al țăranilor înstăriți, al cultelor religioase, în general al oamenilor liberi. Unde și cum au fost școliți securiștii pentru a alege spuma societății care trebuia să fie îngenuncheată?

La început, "școala de Securitate" era un eufemism. Pentru cei mai mulți, era de fapt vorba de alfabetizare. Au fost trimiși, din august 1948 până în februarie 1949, să lucreze în "importanta muncă de Securitate a Poporului" tineri proletari din prima generație în pantofi, ori aduși direct de la țară uteciști sau membri de partid, cu dosar-beton, care se remarcaseră prin devotament și brutalitate în luptele grele cu "elementele burghezo-moșierești", pe parcursul anilor 1945-1947, în primii ani de sovietizare a României.

Adică, nu doar la lipit afișe, ci în luptele de stradă și devastările provocate prin intimidare de comuniști peste tot, în vânătoarea de moșieri sau distrugerile sediilor partidelor de opoziție și ale redacțiilor ziarelor acestora. Ceva ce, de pildă, Ion Iliescu văzuse foarte bine în tinerețea sa și a reeditat în iunie 1990. Securitatea a fost un fel de mineriadă continuă și instituționalizată. Un loc unde au fost școliți minerii cum să bată, cum să ucidă și să intimideze eficient și instituțional, pentru a lichida orice împotrivire la regimul sovieto-comunist care conducea România. Nici după ce comuniștii de la București au decis că e cazul să devină patrioți, dar nici din rațiuni externe (România devenise, ca toate țările comuniste, membră a ONU din 1955, iar teama securiștilor față de Moscova scăzuse după moartea lui Stalin), lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

La un moment dat, chiar și lui Ceaușescu îi era teamă de puterea discreționară pe care o avea Securitatea, de șarpele pe care îl crescuse la sân. Cum explici acest paradox, acest război tacit dintre PCR și Securitate? Nu am citit în mass-media această informație pe care o susții.

Securitatea a rămas la fel de brutală în 1958, când trupele sovietice părăseau România, ca în 1948. Ulterior, în anii lui Ceaușescu, acesta a descoperit în schimb (după ce el însuși aflase că a fost urmărit, deși era devotat cauzei, participase la colectivizare și a tras chiar cu un pistol-mitralieră în sătenii revoltați din satul Vadu-Roșca, județul Vrancea) că "Securitatea a făcut mult rău": de fapt, îi era teamă de acest aparat și a căutat să-i limiteze puterea. Securiștii îi erau mai degrabă credincioși șefului de la Interne Alexandru Drăghici, începând din toamna anului 1952. Acesta a fost principalul rival al lui Ceaușescu, din ilegalitate și până la preluarea puterii în 1965, și așa a rămas. 

Jucând cartea "abuzurilor Securității", în martie-aprilie 1968 Nicolae Ceaușescu a decapitat vechea conducere și l-a înlăturat pe Drăghici din orice funcție de stat și de partid, punându-l în derâdere director la IAS Fundulea. Ca o paranteză, îmi aduc aminte o frază a lui Ceaușescu din acele împrejurări, pe care am citit-o într-o stenogramă: "Securitatea a fost un cal nărăvaș, pe care nimeni n-a știut să îl călărească!"

Așa s-a "reformat" aparatul represiv, metodele au devenit mai "liberale", iar Securitatea a ajuns să fie supusă integral dictatorului, care și-a făurit puterea "călărind-o" științific.

A venit apoi Acordul de la Helsinki din 1975, iar în Republica Socialistă trebuiau, măcar formal, respectate drepturile omului. Dar securiștii își arătau adesea vechile năravuri. Uciderea inginerului Gheorghe Ursu nu e o excepție, ci simptomul unei vechi boli. Crima. Securitatea a comis mult mai multe, despre care aflăm însă cu greu, pentru că moștenitorii ei conduc România.

Ca să fie evident, spun doar că locul lui Drăghici, marele criminal al anilor ’50-’60,  rămas liber în Comitetul Central al PCR în martie 1968, a fost luat, la propunerea lui Ceaușescu, de cine credeți? De Ion Iliescu, cu unanimitate de voturi, și la propunerea secretarului general. Asta da, continuitate!

O întrebare care nu a produs un răspuns implacabil nici după trei decenii de tranziție spre nicăieri este cât de preocupată e societatea de vinovăția informatorilor. E de neînțeles cum o seamă de demnitari semnează o declarație pe propria răspundere, potrivit legii, că nu au fost informatori sau colaboratori ai fostei Securități, iar în nu puține cazuri se dovedește că au mințit, că și-au ascuns trecutul sub preș. Nu cunosc nici un caz în care un demnitar să fi fost pedepsit, conform legii, pentru sperjur.

Așa e, nu s-a pornit nicio acțiune penală pentru că toți aceștia au fost protejați în continuare de sistem. Lucraseră, în fond, pentru el. Foștii lor ofițeri care i-au recrutat au activat ulterior în Serviciul Român de Informații și foarte probabil pe mulți i-au folosit în continuare. Cine știe ce ar fi putut spune unul din aceștia, văzându-se în fața amenințării de a face închisoare? Așa că, mai bine nu!

Cât despre protejarea foștilor securiști, ce să mai spun? Azi, mai mult de jumătate din șefii asociațiilor de rezerviști SRI, "pensionari speciali" ai României, sunt foști ofițeri de securitate cu activitate de poliție politică. Din totalul acestor asociații, numai vreo două-trei au în frunte ofițeri care au activat doar în Serviciul Român de Informații. Situația nu e alta nici în cazul Serviciului de Informații Externe. Și, uite, pe 14 septembrie se fac doi ani de când fostul căpitan de Securitate Dumitru Șovar, pensionat colonel SRI, dovedit de CNSAS că a făcut poliție politică, a ridicat în Cimitrul Militar de la Pitești, fostul lagăr al reeducării prin tortură, o troiță în memoria "eroilor de pe frontul nevăzut". A securiștilor.

Să închei răspunsul la întrebarea ta, arătând că, recent, mi s-a dovedit și cât și cum a mințit SRI-ul, apărând Securitatea. În 1999, președintele Constantinescu i-a chemat la Cotroceni pe toți deținătorii de arhive ai fostei poliții politice. Șeful arhivei SRI de atunci, pe care-l chema, culmea, tot Pintilie Gheorghe, ca pe primul șef al Securității, a raportat atunci că aceasta a avut în 1989 un număr de 136.000 de informatori activi. Or, CNSAS a dezvăluit recent că numai în anii ’70 securiștii recrutaseră un număr de informatori apropiat de acesta. Când e vorba de Securitate, ori se tace, ori se minte. Ce semn mai bun să fie că ei au condus, din umbră, România, că au "privatizat-o" și că i-au dictat politica, prin cei recrutați de ea și ridicați în diverse funcții politice ori administrative și economice, de la secretar de primărie de comună la marile companii cu capital de stat?

În 2005 ai fondat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România. Câțiva ani mai târziu, conducerea IICCR va fi preluată de Vladimir Tismăneanu - din "motive politice", a scris o mare parte a presei. Din 2020 ai rămas șomer. Ce poți spune despre cum funcționează plata și răsplata într-o societate turmentată, care evită să se privească în oglindă? 

Pentru mine contează mai mult victimele decât funcțiile. Din 2006 dezgrop morți, oameni uciși de Securitate, și le pun cruci la căpătâi. O fac până în ziua de azi, prin Fundația Doina Cornea, și o voi face tot restul zilelor. Răsplată mai mare decât asta nu poate fi. În 2010, când am fost dat afară prima oară de la IICCR din ordinul lui Băsescu-"Petrov", am înființat Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România. Banii pentru săpături vin de la oameni simpli, prin donații. 

În 2020, da, am fost chemat la Palatul Victoria de Ludovic Orban, care mi-a spus că acestea sunt „ordinele de la Cotroceni“ și că îi pare rău. E de la Iohannis. Cu Orban mă cunoșteam din liceu, era sincer. Cât despre șomajul meu, a încetat. Din aprilie 2022 am carte de muncă, cu salariu minim pe economie, sunt ghid la Mănăstirea Dervent, unde am dus osemintele a 77 de deținuți morți la Periprava. I-am așezat într-un osuar de care mă ocup. Altă recompensă e că în toți acești ani, printre morți, „poporul pierdut“, cum îi numesc eu, l-am găsit pe Dumnezeu, pe care, ca mulți din generația mea, îl „parcursesem la fără frecvență“. Am descoperit și că Biserica funcționează mult mai bine decât statul. Ea înțelege, mai bine decât orice autoritate laică, o evidență de care m-am convins: regimul comunist a fost, de fapt, o fabrică de martiri.

Marius Oprea este istoric, poet și ziarist. A fondat în 2005 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), pe care l-a condus până în 2010, când a fost destituit din funcție din motive politice. Printre cărțile publicate: "Moștenitorii Securității"; "Banalitatea răuluiː O istorie a Securității în documenteː 1949 - 1989"; "Securiștii partiduluiː Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică".