Promisiunea sună bine – Trai fără cheltuieli, simplu, dar cordial. Asta se poate citi în pliantul de promovare al asociaţiei umanitare evanghelice Dorlar, pentru programul său ”Măsuri în Transilvania”. Într-un cadru familial românesc potrivit, copiii germani cu probleme pot face o călătorie înapoi în timp, pentru a experimenta un sistem de relaţii interumane care implică o comunicare mult mai directă, pe baza unor sarcini de îndeplinit. Tânărul Marcel, de 14 ani, din bazinul Ruhr, se află deja de anul trecut înr-un astfel de program, care ar trebui să-i faciliteze ulterior un nou început în societatea germană. Centrul de reeducare l-a trimis pe acest copil cu probleme şi simptome de stres la şcoală şi în familie într-un sat românesc.

Totuşi, acolo, călătoria în timp a decurs altfel decât se aştepta – a ajuns înapoi în perioada unei pedagogii negre, bazate pe munca forţată şi pedepse. În presupusele familii potrivite, Marcel şi alţi copii din Germania au fost practic transformaţi în sclavi: cară lemne, lucrează câmpurile sau se ocupă cu grădinăritul. Mulţi cară de dimineaţa până seara găleţi grele de apă, care trebuie scoase de cele mai multe ori din fântâna din care beau şi oamenii şi animalele.

Munca grea poate servi ca mijloc de pedagogie, pedespsele aspre care vin pe lângă, în nici un caz. Pe cel care nu se mişcă destul de repede îl aşteaptă bătăi, insulte şi batjocură. Asta a păţit Marcel, pentru că a refuzat să cureţe covoarele familiei gazdă. A fost bătut cu o coadă de mătură, aşa a spus el apoi unui supraveghetor din program. În cazul abuzurilor, coordonatorii de proiect germani au de multe ori îndoieli: ”Mi-a arătat nişte vânătăi pe antebraţ”, se spune într-o relatare pe internet.

Ce a păţit Marcel în Transilvania, într-un sat lângă Sighişoara, nu este un caz unic şi nici o eroare a unui anumit proiect, ci rezultatul unui sistem de reeducare scăpat de sub control, prin care copiii cu probleme din Germania sunt trimişi în străinătate. Mii de tineri de acest tip au fost trimişi începând cu anii 80 în diferite zone ale lumii. Numărul exact al acestora şi ţările în care sunt ei în prezent nu sunt cunoscute clar nici măcar de autorităţi. Doar din landul Renania de Nord-Vestfalia sunt acum aproximativ 100 de copii implicaţi în astfel de proiecte de reeducare în străinătate. Pentru Matthias Witte, cercetător în probleme de ajutorare a copiilor la universitatea din Bielefeld, proasta monitorizare a proiectelor este doar una din scăpările sistemului. El a analizat numeroase astfel de cazuri şi a constatat anomalii grave. Concluzia sa: Problema principală este lipsa transparenţei. Nu există un centru de coordonare, care să adune şi să difuzeze informaţiile cu privire la proiecte. Nu se ştie nimic clar despre calitatea acestora, a angajaţilor şi a situaţiei de la faţa locului.

Această formă de educaţie ar trebui reglementată strict de autorităţi, care se angajează oricum prin lege să-i apere pe minori. În tratatul de coaliţie dintre conservatori şi social-democraţi, reevaluarea legislaţiei din domeniul educaţiei este prevăzută abia pentru anul 2007.

Nu toţi copiii trimişi în străinătate sunt bătuţi sau prost educaţi, dar problemele semnalate la aceste proiecte în străinătate sunt la ordinea zilei. Un copil a dispărut fără urmă din 2005 într-un proiect în Kirghizia, un altul şi-a împuşcat supraveghetorul mult prea sever în Grecia. Într-o şcoală din Namibia buna-credinţă a coordonatorilor de proiect a fost pusă la îndoială. Acolo copiii au fost trimişi la ferme unde se aplica reeducarea prin muncă, pe sistemul urmaşilor coloniştilor germani din regiune. În Rusia, tutorii vorbeau doar ruseşte, iar copiii nu înţelegeau nimic.

De multe ori, copiii petrec mai mult timp în străinătate decât perioada recomandată de pedagogii centrelor de reeducare, de 6-12 luni. În unele cazuri, la sfârşitul perioadei de un an, când centrul german a încetat să mai finanţeze proiectul, copilul a fost pur şi simplu dat afară din familia gazdă şi lăsat de capul lui în ţara străină. Aşa s-a întâmplat în Canada, unde autorităţile l-au găsit pe minor după doi ani de la încheierea programului. Avea viză de turist şi a fost părăsit de supraveghetorul său.

De regulă, ajung să fie trimişi în ţări sărace din străinătate copii din familii destrămate sau ai căror părinţi sunt foarte dezinteresaţi de soarta lor. Majoritatea ar avea nevoie de terapii speciale în Germania, iar specialişti precum profesorul de pedagogie de la Berlin, Manfred Kappeler, se îndoiesc că tinerii vor putea fi reintegraţi în Germania, după ce petrec o perioadă în sistemul de educaţie patriarhal-autoritar din familiile de ţărani din satele româneşti.

Proiectele în străinătate nu îşi îndeplinesc, de cele mai multe ori, scopul principal – reeducarea minorilor şi pregătirea lor pentru reintegrare în societatea germană. Ele oferă însă un mare avantaj celor implicaţi, mai puţin desigur copiii, şi anume avantajul financiar. Coordonatorii unor astfel de programe primesc lunar, pentru fiecare tânăr, de la centrele de reeducare ale statului german, între 4000 şi 6000 de euro. Partenerii de la faţa locului primesc şi ei din această sumă 200-300 de euro pe lună. Bani mulţi pentru familiile din ţări sărace, care cheltuie mult mai puţin pentru întreţinerea unui copil pe lună. Pe lângă bani, familiile gazdă obţin şi forţă de muncă ieftină.

Lumea pură despre care se vorbeşte în pliantele diferitelor asociaţii implicate în aceste proiecte este de fapt o minciună. Aşa cum a aflat şi tânărul C, de 16 ani, trimis în România tot prin fundaţia Sfântului Martin. El a fost obligat să spânzure sub podul de pe strada principală a satului câinele neascultător, care a atacat păsările familiei de ţărani care îl găzduia pe băiatul german.

(Adaptare după articolul "Da muss man die Notbremse ziehen", Der Spiegel)