Iranul ştie bine ce efecte ar avea eventuala blocadă petrolieră impusă urechilor acului prin care trec 40 la sută din barilii de petrol necesari economiei globale. Vor iranienii războiul?

Blocada strâmtorii Ormuz pe care au evocat-o, mai nou, unii responsabili de la Teheran, ar avea consecinţe greu calculabile.

Nu e prima oară că aiatolahii îşi permit să se joace cu focul. Oamenii puşi de teocraţii iranieni să conducă treburile statului şi-au zăngănit armele şi în trecut.
Cu ocazia conflictului turco-israelian, iscat de o aşa-zisă flotă umanitară trimisă de turci să spargă blocada impusă de israelieni fâşiei Gaza, după tecerea la cârma ei a organizaţiei teroriste Hamas, iranienii au ameninţat statul evreu cu intervenţia navelor lor de război.

Înarmaţi de ruşi şi de chinezi, precum şi de alţi prieteni alimentaţi cu petrol iranian, liderii persani proferează de altfel cu regularitate ameninţări militare directe sau indirecte la adresa statelor vecine. Belicozitatea retorică e de altfel la ea acasă în Orientul Mijlociu.
Spre deosebire de israelieni, care au mijloacele necesare să interzică orice posibilă aventură militară iraniană, prosperele ţări şi emirate arabe din Golf, în frunte cu Arabia Saudită, tremură totuşi de frica regimului de la Teheran.

Joi, iranienii şi-au încordat muşchii din nou. Un avion iranian ar fi "identificat" şi „fotografiat” un portavion american în zona manevrelor navale desfăşurate de marina persană în regiunea deosebit de sensibilă a strâmtorii Ormuz, a declarat un oficial militar, citat de varii agenţii de presă, între care Irna, AFP şi Mediafax.

La rândul lor, SUA s-au grăbit să afirme că n-ar tolera o eventuală blocadă a vitalei strâmtori, a cărei importanţă strategică nu poate fi subestimată. În fapt, din unghiul capacităţilor ei militare, marina americană ar fi suficientă spre a pune la punct un Iran agresiv, cu tot cu forţele navale persane aflate actualmente în manevre.

E clar, prin urmare, că ameninţarea iraniană e, în fond, o cacialma, care divulgă amploarea nervozităţii regimului de la Teheran. Această nervozitate este rapid explicabilă, devreme ce aiatolahii văd Siria, ultimul lor aliat regional de oarecare importanţă, prăbuşindu-se sub loviturile primăverii arabe, iar petrolul iranian devenind obiectul proximelor sancţiuni europene.

În fapt, nervozitatea este chiar mai mare pentru că, în actuala lume globalizată, în care interesele tuturor se întrepătrund, Iranul nu se mai poate bizui pe o susţinere nelimitată şi inebranlabilă nici măcar din partea Rusiei şi Chinei comuniste.

Dar, ameninţând cu războiul, pentru că, după cum ştie orice copil, blocada ar însemna o conflagraţie militară, Teheranul nu adoptă o atitudine complet iraţională. Din păcate, mai-marii iranieni ştiu că se pot baza pe o larg răspândită laşitate occidentală, ca şi pe oboseala de război a americanilor şi a aliaţilor lor din NATO care s-au retras din Irak şi tocmai pregătesc cu surle şi trâmbiţe o jenantă fugă din faţa talibanilor afgani.

Or, nu în Orient ci în Europa Imperiului Roman s-a născut o vorbă care-şi păstrează nealterate şi pentru americani, şi pentru vesteuropeni, validitatea, prospeţimea şi înţelepciunea. Si vis pacem para bellum. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder