În problema conflictului sirian, Naţiunile Unite au în vedere două aspecte: în primul rând, baia de sânge trebuie oprită. În al doilea rând, trebuie făcut totul pentru a evita o vărsare de sânge şi mai mare. După masacrul de la Hula, soldat cu peste o sută de morţi - printre care numeroşi copii şi femei - a devenit mai limpede ca oricând că eforturile Naţiunilor Unite s-au putea să eşueze pe toată linia.

Regimul lui Assad se agaţă de putere fără scrupule şi calcă, la propriu, pe cadavre. În afară de proteste pe tonuri din ce în ce mai aspre, comunitatea internaţională se vede în imposibilitatea de a face mai mult pentru Siria. Între timp, anumite părţi din opoziţie se radicalizează cu repeziciune. Rezistenţa capătă accent militar şi oferă spaţiu de manevră şi grupurilor extremiste, puse pe revanşă.

Ţara se găseşte, undeva, în abis. Zilnic mor oameni şi, indiferent de natura sau de momentul declanşării conflictului, tot mai multe indicii alimentează temerile unui război civil de lungă durată. Pe de altă parte, este evident faptul că regimul Assad nu are niciun viitor. Până şi oamenii loiali aparatului de stat vad că Siria se izolează tot mai mult şi că, deşi liderul de la Damasc îşi apără cu succes poziţia, frâiele ţării îi scapă din mâini.

Din păcate, pericolul ca prăbuşirea lui Assad să ducă la un scenariu şi mai sângeros nu poate fi eliminat. Până acum, opoziţia nu a reuşit să atenueze efectele propagandei de stat prin care presa aservită lui Assad a băgat spaima în minorităţile religioase cu poveşti despre expluzări şi alte acte de răzbunare, în eventualitatea căderii actualului regim. Dar tocmai prelungirea şederii la putere a preşedintelui Assad ar periclita aceste grupuri.

Pentru familiile victimelor din Siria, noua avalanşă de cuvinte în loc de fapte reprezintă culmea cinismului. Cu toate acestea, eforturile diplomaţiei internaţionale în vederea soluţionării conflictului sirian sunt de apreciat: emisarul ONU Kofi Annan s-a întâlnit la Damasc cu înalţi reprezentanţi ai regimului, preşedintele american Barack Obama a avansat ideea unui transfer de putere în etape, iar Marea Britanie încearcă să convingă Rusia să-şi asume mai multă responsabilitate în chestiunea siriană.

Şi dacă totuşi aceste demersuri nu vor ajuta la nimic? Prăbuşirea lui Assad la intervenţia propriilor lui oameni şi începutul procesului de reconciliere naţională, la care nimeni nu mai speră, ar fi soluţia ideală. Riscurile unei intervenţii din afară sunt atât de mari încât, între timp, pentru comunitatea internaţională a ajuns un subiect de-a dreptul tabu. Dar câtă vreme? Dacă toate opţiunile vor fi epuizate, iar masacrele vor continua, actualele tabu-uri vor fi date uitării. Şansele şi riscurile vor fi din nou aşezate pe talerele balanţei.