Câțiva dintre cei intervievați în România am încercat să explicăm că nu e vorba de un an de la începutul Războiului lui Putin, ci, eventual, de un an de rezistență ucraineană eroică față de încercarea de invadare totală și desființare a independenței Ucrainei, ca episod al acestui război îndelungat împotriva Occidentului.

Presa are însă nevoie de formule simple, pe care să le vândă ușor publicului. Genericul emisiunilor era deja făcut. Așa că mulți au rămas, cel mai probabil, cu ideea superficială că s-a împlinit (doar) un an de la declanșarea războiului.

Anul acesta, peste câteva luni, se împlinesc, de fapt, 15 ani de la declanșarea Războiului lui Putin. Totul a început după summit-ul NATO de la București, din aprilie 2008, și, respectiv, după discuția despre posibila aderare a Ucrainei și Georgiei la alianța occidentală.

Nu unul, ci 15 ani de război au trecut!

În primii 14, Vestul a dormit confortabil și chiar l-a încurajat pe Vladimir Putin – cu nepăsare politică cinică față de est-europenii neintegrați (Vecinătatea Estică), cu reacții slabe la repetatele sale agresiuni și cu contracte gigantice la Moscova, prin care economiile vest-europene au pompat zeci de miliarde de euro în mașinăria de război hibrid a Rusiei, deghizată în stat democratic.

Să ne reamintim, pe scurt. În august 2008, Rusia lui Putin a invadat Georgia și a pornit războiul perfid împotriva înaintării democratice a Occidentului spre Estul post-sovietic. Primul pas a fost făcut într-o „periferie a periferiei” est-europene, într-un colț de hartă neinteresant, fără miză și ignorat, dincolo de Marea Neagră.

O primă testare a reacției Vestului. A fost siluită o țară mică, neintegrată în structurile apusene și fără garanții de securitate, dar dornică să respire aerul lumii libere.

Testul lui Putin a funcționat. Rusia nu a întâmpinat nicio rezistență. Scâncetul Georgiei nu a fost auzit de nimeni. În cinci zile, armata georgiană a fost zdrobită și două provincii ale țării au fost ocupate („eliberate”, bineînțeles, știm textul rusesc).

Rușii nu au luat capitala Tbilisi, nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că îi interesa mult mai mult să experimenteze scenariul conflictelor înghețate care blochează aspirațiile de integrare europeană și euro-atlantică ale republicilor post-sovietice. Un scenariu mult mai ieftin decât ocuparea totală, un scenariu care a funcționat perfect din 2008 până la calculele greșite ale lui Putin legate de invadarea totală a Ucrainei.

În plus, după câteva luni de la invadarea Georgiei a izbucnit criza financiară globală, iar tema a ieșit complet de pe agenda democrațiilor occidentale. Putin intrase în lunga sa zodie norocoasă.

Războiul lui Putin împotriva ordinii de securitate europene post-Război Rece, a democratizării și occidentalizării spațiului est-european ce aparținuse temporar și samavolnic Uniunii Sovietice era, practic, declanșat din plin în 2008, deși mulți în Europa de Vest au preferat să nu vadă această nouă realitate.

Sau au pretins că nu o văd, ori că este o exagerare a „panicaților” din Flancul Estic. Toate semnalele din regiune cu privire la pericolul rusesc erau respinse ca nefondate, erau ignorate sau bagatelizate de țările occidentale, în special de cele vest-europene.

Îmi amintesc, ca secretar de stat în MAE în perioada 2005-2007, cum încercam să promovăm pe agenda UE problematica regiunii Mării Negre și statuarea unei amenințări în creștere din partea Rusiei. Impactul occidental era relativ redus, refuzau perspectiva noastră.

Rusia le părea la vremea respectivă mai credibilă și mai frecventabilă decât România, Polonia sau țările baltice, mai ales după instalarea „oboselii extinderii” și chiar regretului unora privind aderarea noastră „pripită”.

La Viena, de exemplu, în primăvara lui 2007, într-o discuție cu un director general din MAE austriac, acesta s-a arătat de-a dreptul iritat de insistența României legată de necesitatea unei strategii a UE la Marea Neagră, spunând că „țara sa nu vede nimic interesant în zona Mării Negre și niciun pericol pentru Europa, Rusia fiind un partener de încredere, motivat să fie aproape de politicile Vestului prin interesarea economică substanțială a Rusiei de contractele masive cu țările UE”.

După deplângerea dispariției URSS, în faimosul discurs din 25 aprilie 2005 în fața Parlamentului Rusiei (chiar în ziua în care România și Bulgaria semnau Tratatul de Aderare la UE), proiectul putinist de restaurare agresivă a Imperiului Rus în cea de-a treia sa versiune (după cel țarist, prăbușit în 1917 și cel sovietic, eșuat în 1991) pornise așadar la drum.

Pornise cu o doză relativ mică de agresiune militară, subliminală pentru simțurile atrofiate, comode, leneșe intelectual sau poate chiar corupte ale liderilor politici occidentali, din care o parte au ajuns, la scurtă vreme după ieșirea din politică, pe statele de plată ale companiilor de petrol și gaz ale Rusiei.

Faptul că președintele pro-occidental Saakașvili și-a mâncat cravata în direct la televiziunile occidentale[1], implorând cu naivitate să vină ajutorul militar al Vestului, nu a făcut decât să stârnească zâmbete cinice în democrațiile liberale prospere.

Doar Maia Sandu și-a mai amintit recent de el și a cerut, cu compasiune, sprijin pentru un om bolnav și eșuat, primul lider european care a înfruntat Rusia lui Putin acum 15 ani, uitat astăzi de aproape toată lumea. Saakașvili chiar crezuse, cu naivitate, după summit-ul NATO de la București, că, odată cu discuția (neconcretizată) despre aderarea Georgiei la Alianță, mica lui țară sud-caucaziană va beneficia de sprijinul concret și de apărarea Vestului.

Trecuseră doar patru luni de la summit-ul istoric al NATO de la București, din aprilie 2008, la care V. Putin a participat ca observator și la care a aflat, probabil cu stupoare, că SUA au propus invitarea Ucrainei și Georgiei în alianța occidentală. Se depășise o „linie roșie” închipuită de Putin, prin tentativa de a îngloba în NATO țări care aparținuseră Uniunii Sovietice.

În noiembrie 2002, la precedenta extindere (summit-ul de la Praga și perioada de după), Putin fusese insuficient consolidat la putere pentru a se fi putut opune cu adevărat aderării Lituaniei, Letoniei și Estoniei la Alianța Nord-Atlantică. În 2008, situația era deja mult schimbată, iar Putin voia să arate că a trasat linia roșie pentru înaintarea geopolitică a Occidentului – „spațiul post-sovietic aparține sferei de influență istorică a Rusiei. Nu intrați aici, e lumea noastră. Punct.”

Doar lașitatea Germaniei și Franței, mai precis a liderilor vest-europeni de atunci, protectori ai unor bune relații cu Rusia, a făcut ca propunerea americană să fie respinsă. S-a ratat astfel mica fereastră de oportunitate strategică în care Ucraina și Georgia, două țări care își doreau foarte mult să scape din închisoarea „lumii ruse”, puteau fi salvate de agresiunea lui Putin și integrate definitiv în lumea occidentală.

A doua agresiune a Rusiei în Războiul lui Putin s-a produs în 2014 și a fost indiscutabil mai mare. Putin a trecut la nivelul următor. A mușcat o țară mult mai mare decât Georgia. A atacat Ucraina, testând din nou reacția Occidentului. Iar reacția a fost iarăși slabă, aproape inexistentă, la anexarea Crimeii și la primul război al Donbasului.

Citiți articolul integral pe Spotmedia.ro.