Meditații paralele: doi profesori care să se verifice reciproc, o culme a neîncrederii anxioase

Meditațiile au devenit de mult timp, dincolo de înlocuitor pentru școala unde copilul nu este trimis pentru cunoaștere, ci pentru diplomă, un semn de statut social, de castă.

Cine nu-și trimite copilul la meditații înainte de toate este supus riscului de a-l exclude din grupul dominant social, un risc în bună măsură întreținut de anxietate.

Nimeni nu e dispus să măsoare riscurile de a-ți înarma copilul pentru castă, de la cele de cost psiho-emoțional, la cele de construire a unui fond de frustrări și resentimente pe care le va deconta în felurite feluri.

Această stare de câmp de luptă în care ne trimitem copiii, o stare perfect hobbesiană în care omul e lup față de om, se vede în felul în care discutăm public subiectele la bacalaureat, precum și în tabloul rezultatelor la Evaluare Națională.

Astfel, ajungem la a mesteca aceleași șabloane: Moara cu noroc nu ar trebui să fie în programă, pentru că nu spune nimic copiilor de lumea în care trăiesc.

Nu e nevoie să ne întrebăm de ce Dante, cu purgatoriul lui, mai este studiat, important e ca aici, în România, copiii să fie nevoiți să studieze pe drumul facil, în care nu e nevoie să-și construiască instrumente critice și noi resurse de imaginație, baza capacității umane de a se opri din a face rău altuia, ci să învețe doar ceea ce pot înțelege imediat, pentru că e despre lumea în care trăiesc acum, nu despre cea în care a trăit Slavici.

Sunt nenumărate registre de confuzie, viciul originar rămânând pretenția de a face o selecție pentru copiii noștri conform criteriilor de obținere e bunăvoinței imediate, fără efort și, mai ales, fără travaliul de a exersa mintea tocmai pentru a înțelege ceea ce nu intră în zona de confort.

Literatura nu trebuie să fie o oglindă a lumii de zi cu zi, pe care eventual să o redea plastic (sic!), așa cum nu este terapie.

O astfel de raportare la educație, însă, la care societatea participă punând în joc anxietăți și mai ales frica atât de folositoare politic de a nu fi marginal majorității, nu poate fi corectată decât prin voință politică.

Vor fi mereu cazuri individuale de părinți care nu-și vor trimite copilul pe un câmp de luptă, însă aceia vor găsi și ei drumuri paralele, școli private, institute străine și, în cele din urmă, scoaterea copilului din sistem, ceea ce echivalează cu scoaterea din țară.

Ce facem însă cu transformarea drepturilor în privilegii?

Asta este caracteristica dominantă a regimurilor politice nocive: drepturile devin privilegii ale unora. Accesul la educație, șansa la viață, accesul la tratamente medicale de calitate sunt parte a tranzacțiilor și însemne de diferențiere socială.

Dacă ne uităm la tabloul rezultatelor la evaluarea națională, vedem că școala este fie despre părinți și potențialul lor de descurcare socio-economică, fie despre voința politică și întreținerea excluziunii sociale pentru acei membri ai societății care au un potențial de tranzacționare scăzut.

Faptul că o treime dintre copiii de clasa a VIII-a nu au luat minim 5 este o demonstrație pe viu a incapacității statului de a arăta o minimă compasiune pentru cei care se nasc în medii socio-economice marginalizate, vulnerabile și ale căror drepturi nu mai intră în contractul dintre stat și cetățeni. E acea categorie socială de la care statul pretinde doar voturi contra condițiilor sub-minimale de supraviețuire.

Citiţi articolul integral pe spotmedia.ro.