În dimineaţa de luni, 22 decembrie, un bătrîn, modest după înfăţişare, şi care a explicat mai tîrziu că ambii copii i-au fost ucişi în timpul Revoluţiei, a aruncat cu ouă în fostul preşedinte Ion Iliescu.

Fostul lider al FSN, care a avut un rol neclarificat în schimbările politice din 1989, fusese întîmpinat cu proteste şi duminică la Cimitirul Eroilor, iar SPP îi recomandase, pur şi simplu, să nu mai apară în public.

După aceste două zile toată lumea a rămas cu un gust amar. În general, contestatarii lui Ion Iliescu sînt profund dezamăgiţi că, după 19 de ani de la căderea regimului comunist, fostul activist PCR continuă să fie intangibil şi să ocupe un loc privilegiat în structurile Statului, în timp ce victimele revoluţiei se numără şi astăzi printre perdanţii noilor vremuri.

Adevărul oficial este că revoluţia a fost o largă mişcare populară care a fost încununată de succes şi că FSN a fost « emanaţia » însăşi a voinţei poporului. E mai puţin important că asistăm la reciclarea unei teorii leniniste cît faptul că această ideologie şi-a dovedit eficacitatea propagandistică.

Astăzi fără nici o rezervă critică, mass-media preia comod această versiune la toate aniversările. Eficacitatea pare să fie cu atît mai mare cu cît pe piaţa ideilor istorice şi politice circulă în deplină libertate şi o altă versiune, dar care nu se bucură de aceeaşi autoritate. Potrivit acestei tentative critice, în decembrie 1989 a fost pus în scenă un complot anti-Ceauşescu, la care au participat structuri ale fostului aparat comunist care şi-au regizat aparenţa revoluţionară. Nimeni nu contestă autenticitatea unei largi participări populare, dar, potrivit acestei explicaţii, manifestaţiile populare au fost încurajate cu tot dinadinsul ca să ascundă adevăratele mecanisme ale transferului de putere.

Este cert că toţi contestatarii lui Ion Iliescu resping categoric versiunea oficială (pe care nici actualul preşedinte Traian Băsescu nu a pus-o în discuţie, iar prin participarea sa la toate comemorările alături de Ion Iliescu nu o mai contestă nici Emil Constantinescu) şi că pretind să afle cum au murit atîţia oameni fără nici o explicaţie plauzibilă. Asociaţiile de revoluţionari nu s-au referit numai la victimele de dinainte de plecarea lui Ceauşescu, ci mai ales la acelea ulterioare şi nu în ultimul rînd la cei care au fost ucişi după execuţia soţilor Ceauşescu.

Este semnificativ de asemenea că Ion Iliescu, el însuşi, a fost dezamăgit şi nu atît de violenţa unor contestatari, cît de reacţia presei. El a dat de înţeles că preocuparea insistentă a marilor televiziuni pentru incidentul din Piaţa Revoluţiei i se pare nu doar exagerată, dar şi subversivă. În opinia sa contestatarii, nişte « dezaxaţi », după cum s-a exprimat el, ar trebui să fie pur şi simplu ignoraţi şi nu transformaţi în vedete ale unui eveniment mediatic, unul care riscă să pună iarăşi în discuţie versiunea oficială asupra Revoluţiei.

« Eroul » acestui eveniment, bătrînul care căuta să demonstreze cu extrase din presă nedreptatea care i se făcuse, va fi încercat şi el o mare amărăciune constatînd că, după 19 ani de la « revoluţia anticomunistă », foştii demnitari ai regimului anterior se bucură de cea mai strictă protecţie în timp ce el, eternul perdant, a fost reţinut şi dus la secţia de poliţie.

Nu e lipsit de semnificaţie nici faptul că tinerii prezentatori de televiziune s-au simţit cu totul inconfortabil în faţa acestui protest pentru ei aproape « ilizibil ». Etosul « revoluţiei » şi al « Pieţei Universităţii » s-a transmis, se pare, noii generaţii, doar în mică măsură.

În sfîrşit este de semnalat echivocul în care se complac instituţiile Statului. SPP a recomandat lui Ion Iliescu, după incidentele de duminică, să nu mai apară în public. Or, gestul acesta este din punctul de vedere a fostului şef de stat, dacă nu o scandaloasă pactizare cu contestatarii, măcar un act de oportunism. Într-adevăr SPP, care este la curent cu sentimentele publice faţă de fostul lider comunist, caută să împace obligaţiile legale cu grija faţă de propria imagine.