DW: Absența dezbaterii în jurul unor idei e o temă recurentă în mass-media, dar nu numai, însă lucrurile se opresc aici, la firimitura enunțului arid și panicard. Trăim sub zodia unei întrebări pe cât de grave, pe atât de ignorate, de fapt. Cum stăm, Mircea Mihăieș?

Mircea Mihăieș: E unul dintre cale mai vulnerabile teste ale vieții publice de la noi, pentru că nu e vorba doar de un impediment de moment, nu e vorba de ceva care să fie o caracteristică doar a vremii noastre. Nu avem cultura dialogului, asta este marea noastră problemă. Ea nu s-a născut încă, deși ar fi existat toate premisele pentru ca la un moment dat să ne maturizăm. Aici e punctul nodal.

Dialogul ține de o anumită maturizare a societății, atunci când aceasta își permite să accepte și lucruri negative, neplăcute, pentru că asta înseamnă dialog, a face să se-audă o pluralitate de voci. Dialogul nu înseamnă numai dispute între două persoane, ci o comunicare amplă în care se aud mai multe puncte de vedere.

Constatăm de atâta timp că lumea culturală de la noi e împărțită în bisericuțe, în grupuscule care încearcă să se devoreze unul pe altul.

Noi nu avem o tradiție, dacă ne uităm chiar în zona literară, pe care o știu mai bine. N-au existat dialoguri, au existat eventual niște polemici, unele mai zgomotoase, altele mai puțin zgomotoase, dar nu și o reală dorință de a ajunge la adevăr pe baza unor argumente pro și contra. Asta n-am avut-o, și cred că în ultimii treizeci și trei de ani am pierdut șansa enormă de a reveni la sentimente mai bune unii față de alții.

Același lucru se constată și în societate, în măruntaiele societății, în România profundă?

Aproape ca și în Statele Unite, România e împărțită în două și nu există nici un fel de comunicare între cele două falii primejdioase din societate, deoarece fiecare ținem la părerea noastră mai mult decât la orice. Prin urmare, putem să spunem că absența dialogului e explicabilă printr-un exces de egoism care ne domină pe fiecare și printr-o imaturitate pe care n-am reușit încă să o depășim.

Noi mergem desesori ca într-un joc trucat, la cacealma, și atunci nu avem cum să atingem nivelul cerut de un dialog civilizat în primul rând. Și mai e ceva, pe lângă toate astea, anume puținătatea ideilor valabile care sunt vehiculate în societatea românească. Chiar dacă ai vrea să intri în discuție, îți dai seama la un moment dat că mizele sunt atât de mici, atât de neînsemnate, atât de parohiale, atât de penibile, încât ți se face lehamite.

În felul acesta, se ratează foarte multe dialoguri, nu numai macrodialogurile în care să intre în contact forțe largi din societate, ci și microdialogurile prin care ne definim pe fiecare dintre noi.

Au fost totuși încercări, în ultimele decenii, de a desțeleni un teren cultural arid, de a solicita și impune argumentul în locul injuriei, al siguranței de sine oarbe?

Menționez aici Idei în Dialog, pentru că prin însăși denumirea ei revista condusă de Horia Roman Patapievici a avut un rol important. El a simțit acest gol din societatea românească și a încercat să lanseze un alt stil de a face publicistică culturală decât cel cu care eram obișnuiți. Horia Patapievici are în fiecare din cărțile lui această idee recurentă că nu avem o piață a ideilor. Acea revistă a încercat s-o creeze, să fie o agora în care să se întâlnească ideile care vin din direcții diverse, dar care țin de ideea de valoare, de ideea de a ne afirma atât individual, cât și ca societate. Or, iată că nu s-a îndeplinit acest lucru. Din acest punct de vedere, și Idei în Dialog a fost un strălucitor eșec.

Un eșec, chiar și unul spectaculos, generează de regulă o reușită, duce undeva, nu înțepenește în proiect, într-o lehamite în spațiul cultural.

Trebuie să ne maturizăm, cred că asta ar trebui să urmeze, și sper că la un moment dat vom avea această forță de a ne depăși măruntele orgolii și penibilele meschinării pentru a încerca să îndreptăm lucrurile în direcția cea bună.

Mulți vorbesc la superlativ, și aici mă refer în special la istorici și critici literari care traversează perioada interbelică în pas alergător, despre cultura prodigioasă a dialogului între cele două războaie mondiale.

După părerea mea, în mod fundamental lucrurile nu au fost altfel decât acum. Au fost din când în când momente în care s-au adunat laolaltă voci diverse, de pildă mișcarea Kryterion, în care întâlneai și oameni din dreapta și oameni din stânga, dar au fost niște excepții aproape neînsemnate, având în vedere peisajul general care era dominat și atunci de ură, intoleranță, de nedorința de a comunica, de plăcerea de a pune pumnul în gura adversarului și, în general, de a nu ieși din spațiul strâmt în care te-ai cantonat. Deci este, cum spuneam, o tradiție a absenței dialogului.

Așadar, nu avem precedent. Ar trebui să plecăm de undeva, dar nu avem de unde. Consideri că suntem și acum într-un punct zero?

Da, avem acest gol. Mă gândesc mai ales la ce s-a întâmplat cu noi în ultimii 10-15 ani. Pentru mine, cu precădere perioada asta mi-a relevat cu tristețe că nu există o dorință de a dialoga unii cu alții, de a schimba idei. Fiecare venim în viața publică cu propria desagă, o deșertăm și-apoi nu ne interesează dacă cineva preia sau cineva găsește ceva prețios în ce-am spus noi.

Ne întoarcem acasă și ne afundăm în aceeași monomanie care ne caracterizează pe toți.

Mircea Mihăieș este scriitor, eseist, critic literar, profesor universitar la catedra de Limba și Literatura Engleză a Universității de Vest din Timișoara. Este doctor în litere al Universității din București.