László Tőkés, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, susține că ungurii din România au devenit „un grup etnic periclitat”: „Populaţia maghiară din Transilvania s-a înjumătăţit în decursul unui secol iar în ultimele trei decenii declinul ei s-a accelerat”.

Este vorba despre o scădere proporțională: în 1930 erau 1.552.563 de vorbitori nativi de maghiară, adică 10% din populația României, în 2011 erau 1.259.914, adică 6,7%, iar potrivit recensământului din 2022, numărul lor este de 1.002.151, ceea ce înseamnă 6,05% din totalul populației țării.

Sociologii de la Nepszamlalas.ro, au făcut însă calcule matematice mai complicate, corelând numărul românilor și al maghiarilor care au răspuns chestionarelor de la recensământ și au ajuns la concluzia că totalul comunității ar fi mai mare decât cel constatat în mod oficial și că ar depăși 1,1 milioane. Altminteri, scăderea populației maghiare se înscrie cumva în trendul demografic descrescător, fiindcă și numărul etnicilor români a scăzut, din cauza migrației din ultimii 20 de ani, cât și a natalității tot mai reduse. 

László Tőkés îi îndeamnă pe maghiari „să strângă rândurile”, „să se organizeze” și „să construiască”, pentru că „singurul răspuns la Trianon, la starea actuală decăzută, este dobândirea drepturilor noastre comunitare, autonomia. Revoluţia română din 1989 ne datorează încă o schimbare de regim cu privire la minorităţi – nu putem renunţa la acest lucru”. 

Tristețea post-Trianon și revenirea permanentă la acest subiect e o formulă de mobilizare a resentimentelor maghiarilor, de menținere a nemulțumirilor și radicalismului lor. Cum spunea cunoscutul dirijor de origine ungară Adam Fischer: „De la Trianon încoace, ungurii nu reușesc să se confrunte cu propriile greșeli, se autoamăgesc cu propria viziune asupra istoriei, ceea ce-i duce la izolare”. 

Viktor Orban continuă să se joace cu harta Ungariei Mari, în vreme ce oficialii români resping obtuz dorința secuilor de a folosi steagul Ținutului Secuiesc, cu toate că ține mai degrabă de tradiția lor decât de o eventuală revanșă istorică. În ultimii 100 de ani, bătălia simbolurilor doar a exacerbat complicațiile dintre cele două comunități, care încă nu au fost în stare să-și scrie o istorie comună, un manual prin care generația următoare să crească fără resentimente. Această formă nu a fost discutată între cele două guverne și nu a fost gândită nici între reprezentanții elitelor intelectuale din cele două state.

Autonomia Ținutului Secuiesc pe care parlamentarii maghiari încearcă să o impună periodic în parlament nu rezolvă situația maghiarilor din România și nu are șanse să fie acceptată vreodată, deși regiunea secuilor se află în centrul țării. Este doar un obiectiv care zgândăre orgoliul ungurilor și nervii naționaliștilor.

UDMR și radicalii din jurul lui László Tőkés nu pot renunța la acest obiectiv din motive electorale, chiar dacă știu că e irealizabil. În schimb, autonomia culturală ar putea fi acceptabilă, dacă UDMR n-ar vrea neapărat să controleze bugetul alocat comunității maghiare pentru nevoi care țin de cultură.

Dacă statul român s-ar ocupa mai mult de nivelul educației în limba maghiară și ar finanța o televiziune de știri bine făcută în limba maghiară, poate că revizionismul lui Viktor Orban n-ar mai găsi atât de mult teren fertil în Transilvania. Dacă maghiarii ar afla cu adevărat câți bani se investesc în județele unde sunt majoritari, poate că ar privi mai detașați banii dați de Budapesta în Ardeal. 

Dar cum pot fi reparate greșelile trecutului, dacă premierul român nu poate învăța să nu mai fie arogant atunci când vorbește despre necesitățile culturale ale maghiarilor?

Cum pot fi aduși maghiarii din Transilvania de partea Bucureștiului, dacă se simt neglijați sau chiar disprețuiți de liderii români? Cum pot fi recuperați dacă Bucureștiul nu are o strategie clară prin care să atenueze asperitățile istorice, să reducă distanța indusă de Viktor Orban și planurile lui de reunificare a națiunii maghiare din bazinul carpatic și să-i facă pe maghiari să se simtă confortabili în țara lor de adopție?

László Tőkés și alți extremiști români sau maghiari vor continua să aibă tribună și uneori succes până când România și Ungaria vor ajunge la un numitor comun, în așa fel încât radicalii să nu mai folosească teama istorică a ruperii Ardealului de țară și frica permanentă de asimilare a maghiarilor.